Pe aceeași temă
Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure. În joc se află salvgardarea unui principiu, dar și formularea unui avertisment transmis regimurilor care își agresează propriile popoare.
Duelul recent purtat în paginile Washington Post între Henry Kissinger și Anne Marie Slaughter rezumă simbolic credințele care polarizează astăzi comunitatea internațională în răspunsul său față de criza siriană.
Pe de o parte, se află Henry Kissinger, un maestru al realpolitik-ului prizat de Rusia și China. Pentru el, întreaga atmosferă generată de „Primăvara arabă“ răstoarnă regulile statu-quo-ului, înlocuind principiile echilibrului afirmate prin Pacea de la Westfalia (1648) cu doctrina intervenției umanitare. Aceasta din urmă respinge noțiunile de interes național sau balanță a puterii (ancorele vechii ordini), considerându-le lipsite de o dimensiune morală. În plus, se justifică nu prin necesitatea de a răspunde unei amenințări strategice, ci „prin eliminarea condițiilor considerate responsabile de violarea unor principii universale de guvernare“. Pe scurt, un pretext și o rețetă de răspândire a dezordinii. Să nu uitam că, în trecut, a fost un mare adversar al intervențiilor NATO de stabilizare a Balcanilor.
De cealaltă parte a versantului se află Anne Marie Slaughter, cea care, până anul trecut, a condus think-tank-ul intern al Departamentului de Stat. Fondat în 1947, chiar de legendarul George Kennan, părintele „doctrinei de îndiguire“, menirea sa era să devină un fel de busolă strategică destinată să orienteze SUA într-o lume tulbure. Pentru Anne Marie Slaughter, o intervenție în Siria nu este doar justificată, ci și dreaptă. Dar miza unei eventuale intervenții nu trebuie să fie neapărat schimbarea regimului Assad. Ca și în cazul lui Slobodan Miloșevici, de această parte trebuie să se ocupe, prin mijloace pașnice, sirienii. Dimpotrivă, o eventuală intervenție internațională trebuie să folosească toate măsurile necesare pentru a opri agresiunea regimului Assad împotriva civililor. Este tiparul consacrat la momentul operațiunii NATO în Kosovo când obiectivul era stoparea purificărilor etnice, nu și schimbarea regimului. James Steinberg (decanul unei prestigioase școli de politici publice din SUA) declara anul trecut că “în Kosovo am demonstrat că este posibilă o intervenție militară limitată, concentrată pe stoparea masivei crize umanitare și pe protecția civililor”. Dar în timp unda de șoc a amorsat, în rândul societății sârbe, forțele (precum Otporul lui Srdja Popovic) care au condus la răsturnarea lui Slobodan Miloșevici prin mijloace pașnice. Pilonii care asiguraseră pănă atunci perpetuarea regimului (aparatul de securitate, birocrația, elitele economice) ajung să conștientizeze că rezistența lor la schimbarea statu-quo-ului devenise prea costisitoare, astfel că își reorientează loialitatea departe de regim. Este ceea ce se încearcă și se speră și în cazul sirian.
În cele din urmă, nu mai trăim în epoca în care suveranitatea putea fi interpretată ca o licență pentru a ucide. În plus, ea capătă tot mai mult o dimensiune contractuală. După ororile petrecute în Balcani, Ruanda sau Darfur, suveranitatea nu mai poate fi percepută exclusiv ca drept (de guvernare a teritoriului național, după bunul plac, fără teama vreunui amestec din afară), ci și ca responsabilitate față de propriii cetățeni: „de a-i proteja de genocid, crime împotriva umanității, purificare etnică și crime sistematice de război“.
Ca și în cazul Kosovo sau al Libiei, o eventuală implicare internațională în Siria ar avea o miză politică simbolică aflată dincolo de rațiuni umanitare pure. În Kosovo, era în joc nu doar relevanța Alianței în lumea post Război Rece, cât credibilitatea NATO de a răspunde unui conflict care se desfășura în curtea sa din spate. În Libia, esențială în reacția finală a fost preocuparea multora dintre guvernele occidentale față de reproșurile care ar fi urmat dacă ar fi stat pe margine să privească cum Gaddafi strivește, într-o baie de sânge, o ramură a „Primăverii arabe“. Acum, în joc se află salvgardarea unui principiu, dar și formularea unui avertisment transmis dictatorilor de pretutindeni: „când guvernele traversează pragul genocidului, al crimelor împotriva umanității, al purificării etnice și al crimelor sistematice de război împotriva propriului popor, lumea va acționa prin forță, dacă este necesar. Doar așa dictatorii criminali se vor gândi de două ori înainte“, spune Anne Marie Slaughter.
Desigur, nu lipsesc nici scenariile care expun pericolele pentru pacea și securitatatea regională generate prin exportul crizei siriene în statele vecine. În cele din urmă, gravitatea lor extremă și perspectiva unui haos regional fac intervenția și mai necesară. Robert Satloff (de la Washington Institute for Near East Policy) punctează că nu este exclus un colaps al forțelor guvernamentale care asigură securitatea arsenalului de arme chimice și bacteriologice și transferul lor pe piața neagră. Totodată, drept represalii pentru sprijinul acordat de Ankara opoziției siriene, regimul Assad ar putea să ofere adăpost și să alimenteze cu armament gherila kurdă (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), reinflamând un conflict de mult uitat. Mai mult, în încercarea de a regionaliza conflictul, dar și pentru a amenința stabilitatea statelor vecine, Damascul poate decide expulzarea în Iordania, Liban și chiar Israel a sutelor de mii de palestinieni care încă trăiesc în taberele de refugiați guvernamentale de pe teritoriu sirian. Nici vărsarea conflictului sectar și în Liban nu este deloc imposibilă, redeschizând clivajele tradiționale dintre milițiile Hezbollah și forțele sunite.
Și totuşi, cine să își asume responsabilitatea unei intervenții? America? Europa? În videoconferințele din ultima vreme dintre cele două maluri ale Atlanticului subiectul central a fost criza euro. Nu masacrele din Qubair sau Daraa. Pare că Vestul vrea să „conducă din spate“, lăsând prima linie Ligii Arabe și Turciei. //
