Pe aceeași temă
Aşa cum arată lucrurile acum, protestul din Hong Kong are şanse de aproape zero să-şi atingă principalul scop: vot democratic. Dar această primă manifestaţie de amploare, prin simplul fapt că e atât de neobişnuită în această zonă, reprezintă totuşi un prim pas spre democraţie.
Au trecut deja 25 de ani de la protestele sângeroase din Tien An Men. Mulţi au văzut în Revoluţia Umbrelelor din aceste zile de la Hong Kong un început de „primăvară chineză“. Au sperat să fie aşa. Nu are cum să fie. Beijingul nu îşi permite nici să intervină în forţă şi să rişte un nou Tien An Men, dar nici să stea deoparte ori să le dea protestatarilor ceea ce cer. Aşa că joacă ping-pong cu ideea de democraţie.
Pe de-o parte, îndeamnă la discuţii, punând condiţia ca nimic să nu se schimbe. Pe de altă parte, arătând lumii că permite totuşi proteste în regiunea cu statut special, Beijingul recurge la intimidări şi speră ca mişcarea de protest să scadă în intensitate şi să moară de la sine.
Deng Xiaoping, fostul lider chinez, promitea Hong Kongului că principiul „o ţară, două sisteme“ va guverna relaţia regiunii cu China. Oamenii din „regiunea administrativă specială“ au aşteptat 17 ani ca să vadă îndeplinită promisiunea sufragiului universal.
În 2017 ar fi trebuit să fie alegeri pentru şeful Executivului. Ce a oferit Partidul Comunist? O propunere care să permită votul universal, dar să menţină dreptul Beijingului să controleze procedurile de nominalizare, prin intermediul unui comitet cu membri numiţi „de la centru“. Ceea ce, evident, distruge orice iluzie că ar fi un proces democratic.
Aşadar, nu se va întâmpla însă nici în 2017. Pentru foarte mulţi, sentimentul că nimic nu se va schimba s-a transformat în disperare. Iată de ce zeci de mii au ieşit în stradă să ceară schimbarea. Chiar dacă nu există şanse ca asta să se întâmple.
Dar protestele nu se referă doar la posibilitatea sufragiului, ci şi la faptul că, din 1997 şi până acum, liderii regiunii i-au dezamăgit continuu pe locuitori, refuzând să facă cel mai mic efort pentru a proteja autonomia regiunii administrative. Cu alte cuvinte, nici măcar ce era deja pe hârtie nu a fost respectat, iar aceşti lideri locali au predat una câte una atribuţii către „centru“.
Ordinea politică va rămâne neschimbată. Revoluţia Umbrelelor (în fapt, mai mult o mişcare de tip Occupy decât o revoluţie în sensul clasic al termenului) nu are elementele unei revoluţii. Nu are practic nicio şansă să facă să se producă vreo schimbare politică radicală precum o cădere de guvern.
Protestatarii, în mare parte studenţi şi din ce în ce mai puţini pe zi ce trece, nu au nici sprijinul autorităţilor locale, nici pe cel al poliţiei sau al armatei. Era de aşteptat şi ca oamenii să se sature de blocaje şi să îşi dorească să meargă din nou la muncă normal. În consecinţă, mai degrabă „sfidare“ ar fi un termen mai potrivit pentru protestele din aceste zile.
Deocamdată, protestatarii au decis să ridice blocajele şi a rămas în stradă doar un nucleu dur. Iar dacă manifestanţii vor decide să ocupe clădiri oficiale, se vor găsi în ilegalitate, iar actele lor fi pasibile de pedeapsă în tribunale. De asemenea, dacă vor recurge la violenţă, metodele Beijingului se vor schimba, de asemenea, şi cel mai probabil se va recurge la forţă.
Pentru că problema deja nu mai priveşte doar Hong Kongul. La nivelul colosului chinez, a permite alegerea directă a unui şef local poate părea o schimbare politică măruntă. Însă pentru un regim autoritar, chiar şi un asemenea gest riscă să însemne o dislocare importantă de autoritate. China şi noul său lider, Xi Jinping, nu îşi permit ca după Hong Kong să urmeze Taiwanul sau, şi mai grav, să se trezească cu vreo cerere de autonomie din partea uigurilor. Pe de altă parte, era evident că Beijingul va încerca să controleze cât mai strâns regiunea, în ciuda tuturor tratatelor, legilor, promisiunilor. Până la urmă, e vorba de al treilea centru financiar internaţional.
Era treaba liderilor locali să nu cedeze beneficiile obținute. Liderul local, Leung Chun-ying, e sprijinit (pentru moment) de Beijing inflexibil. Leung vorbeşte, în termenii dictaţi de Beijing, despre „Visul chinez“, o aluzie la redobândirea strălucirii imperiului chinez. Noua putere de la Beijing, stimulată şi de o creştere economică încă importantă, ar putea recurge la o nouă campanie globală în acest sens. Ideea pare în mare parte aceeaşi: concentrarea de putere, inclusiv economică, poate duce la „împliniri măreţe“. Cu alte cuvinte, „Visul chinez“ se bazează pe ideea că un stat puternic şi o creştere economică sunt mai importante decât democraţia şi drepturile omului.
Strategia Beijingului în Hong Kong se va încheia probabil cu decizia de a renunţa la actualul şef al Executivului pentru că nu a reuşit să menţină ordinea. Dar va aştepta un timp, pentru a nu lăsa impresia că protestele funcţionează şi că se pot solda cu schimbări politice.
Aşa cum arată lucrurile acum, protestul are şanse de aproape zero să-şi atingă principalul scop: vot democratic. Dar această primă manifestaţie de amploare, prin simplul fapt că e atât de neobişnuită în această zonă, reprezintă totuşi un prim pas spre democraţie.
* Eliza Frâncu este jurnalist la RFI.
CITIȚI ȘI
