Pe aceeași temă
Recenta numire a oficialilor UE care vor reprezenta şi conduce politica externă europeană oferă o privire reîmprospătată asupra testelor construcţiei supranaţionale şi rolului partidelor politice europene.
Încă nu s-au stins ecourile lamentărilor în privinţa alegerii prezumtiv nefericite a celor doi lideri europeni desemnaţi de curând să reprezinte şi să conducă politica externă a Uniunii Europene. Herman van Rompuy, noul preşedinte al Consiliului European, şi Catherine Ashton, înaltul reprezentant pentru politică externă, sunt consideraţi personalităţi şterse, inapte să ducă mai departe visul unei Uniuni Europene destinate să joace un rol mondial pe măsura puterii sale economice şi a modelului axiologic pe care îl propune. The Economist chiar face o paralelă cu lipsa curajului în faţa declinului şi paralizia în faţa necesităţii schimbării din Ghepardul. Presupoziţia din spatele regretelor privind controversatele alegeri este că s-ar fi dorit lideri puternici, care să suscite respectul când vor sta alături de Obama, Medvedev şi Hu Jintao.
La ultimele alegeri pentru secretarul general al ONU, se pomenea - deşi regula neoficială spune că poziţia nu poate fi ocupată de un reprezentant din ţările membre permanente în Consiliul de Securitate (CS) - numele preşedintelui Clinton ca personalitatea care ar fi putut să redea relevanţa şi forţa ONU, afectată de scandaluri şi ezitări. A fost ales Ban Ki-moon. Pentru mulţi, acesta corespunde fidel profilului convenabil celor cinci membri permanenţi din CS: un birocrat fără personalitate puternică, sensibil la solicitările marilor puteri şi care nu oferă surprize de gândire strategică independentă, îngăduind ca organizaţia să fie folosită aşa cum decid membrii ei constituenţi sau cei mai influenţi. Ca şi în acest caz, în sânul UE au primat consideraţiile endogene, nu exogene: posturile nu sunt pentru reprezentare externă prestigioasă, ci, mai curând, pentru aplanarea aprehensiunilor liderilor europeni că îşi vor păstra influenţa în UE.
Nu haina experienţei îl face pe om, ci afilierea politică
Se pare că van Rompuy şi Ashton au fost aleşi în principal datorită unui târg convenit de principalele partide politice din Parlamentul European (PE) şi de marile puteri europene, fiind un rezultat al modelului european de compromis de ultim moment. Partidul Popular European, cel mai numeros în PE, şi-ar fi asigurat postul de preşedinte al Consiliului European, iar în contrapartidă, Partidul Socialiştilor Europeni ar fi obţinut postul de şef al diplomaţiei. Apoi Franţa şi Germania au negociat pe marginea propunerilor britanice, eliminându-i pe Blair (judecat prea flamboyant pentru job şi asociat cu intervenţia din Irak şi neoconservatorii americani), Mandelson şi Hoon. Astfel, după alegerea pentru primul post a unui premier cu profil mai modest dintr-o ţară mică, potrivit spuselor preşedintelui Sarkozy, pentru postul de şef al diplomaţiei trebuia promovată o femeie, care ar fi trebuit să fie din Marea Britanie. Voilà! A contat dimensiunea ţării, afilierea politică, naţionalitatea şi sexul, mai mult decât experienţa politică europeană a candidaţilor.
Construcţia europeană în dimensiunea de coordonare politică şi de apărare comună seamănă mai curând cu un joc de puzzle în care fiecare are proiecţia sa asupra imaginii finale, iar alăturarea pieselor prin consensul tuturor jucătorilor e anevoioasă, decât cu construcţia unei clădiri conform unui proiect şi a unui plan de execuţie. Procesul gradual şi consensual e tot atât de important ca şi finalitatea. În ciuda progreselor, suveranitatea deţinută de statele naţiune nu este transferată decât treptat şi cu mari reticenţe către instituţiile politice de la Bruxelles.
UE mai are mult până la a fi Statele Unite ale Europei. Nu trebuie uitat nici că SUA au cunoscut o construcţie marcată, de la început, de disputa federalişti-antifederalişti şi că marea „republică comercială“ a izvorât dintr-o convulsionată negociere în care cele 13 colonii au făcut compromisuri uriaşe. Dacă SUA au avut ca primi-preşedinţi şi secretari de stat pe autorii Federalist Papers şi pe părinţii fondatori care au negociat Constituţia – George Washington, John Adams, Thomas Jefferson, James Madison sau John Jay –, în cazul UE, primul preşedinte al Consiliului şi şefa diplomaţiei nu puteau să fie oameni politici de marcă, ci mai curând birocraţi, susceptibili să smulgă compromisuri după lungi negocieri între liderii ţărilor membre. Realitatea politică este că epicentrul UE îl constituie încă statul naţiune, cu toate că instituţii precum Comisia Europeană şi PE împing ideea integrării. În fond, criza economică a dovedit că în momente critice are loc o repliere spre soluţii naţionale, solidaritatea europeană trecând pe plan secund.
Testele acţiunii externe europene
Cei doi noi lideri europeni vor beneficia, în timp, de avantajul aparatului birocratic masiv şi al resurselor financiare. Oricât de anodini ar părea cei doi, realitatea instituţională a mecanismelor pe care le vor controla le va crea lor sau succesorilor lor o poziţie de forţă. Diplomaţia europeană va număra sute de experţi. Noul serviciu diplomatic european integrat va fi testat în teren. Delegaţiile UE din New York, Geneva, Chişinău, Nairobi sau Astana vor deveni mai preeminente sau tot diplomaţii din ţările membre, cu instrucţiuni din capitale, vor negocia şi decide poziţiile, diplomaţii europeni coordonând şedinţele şi pregătind reuniunile? Ascensiunea Chinei (inclusiv influenţa sa crescândă în Africa şi în rândul G77 - grupul ţărilor în curs de dezvoltare -, atât de vizibilă şi la Summitul climatic de la Copenhaga) şi aparenta mutare a centrului de gravitate al relaţiilor internaţionale din Atlantic în Pacific sunt provocări majore ale diplomaţiei europeane.
În evoluţia spre federalism şi supranaţionalitate a UE, Orientul Apropiat, Balcanii de Vest, relaţia cu Rusia (incluzând chestiunile vecinătăţii estice, a Caucazului de Sud şi a Asiei Centrale) sunt poate teste mai puternice decât tipul de relaţie pe care o vor avea van Rompuy şi Ashton cu SUA sau puterile emergente, China, India şi Brazilia. Când este vorba de Orientul Apropiat sau de problema nucleară iraniană, cine va avea cuvântul hotărâtor în definirea politicii, triumviratul Franţa, Germania şi Marea Britanie sau van Rompuy, Ashton şi Barroso? Orientul Apropiat este unul dintre diapazoanele de încercare a acordului european post-Lisabona. Locul celor trei ţări, care se succedau ultimele la preşedinţia rotativă reprezentând UE în Cvartet, va fi luat de Catherine Ashton. Tot ea va decide însă politica UE, mai ales în condiţiile apropiatelor alegeri palestiniene, când administraţia americană nu dă semne să preseze suficient pentru oprirea politicii de colonizare în Cisiordania şi să încurajeze moderaţii din Fatah şi Hamas? Ca şi Orientul Apropiat, relaţia cu Rusia este un alt exemplu de lipsă de convergenţă vizionară şi de interese ale ţărilor europene. Totuşi, UE a fost singurul actor capabil de mediere şi acceptat să trimită o misiune de monitorizare după războiul de cinci zile dintre Georgia şi Federaţia Rusă din 2008. Vor putea van Rompuy şi Ashton să fie la fel de persuasivi şi eficienţi ca Sarkozy, care se întâmpla să ocupe atunci preşedinţia rotativă a UE? Vor putea cei doi noi lideri de politică externă a UE să gestioneze problema Kosovo, integrarea ţărilor din Balcanii de Vest în Uniune sau chestiunea cipriotă şi candidatura Turciei? Cel mai probabil, tot ţările membre o vor face pe termen scurt.
UE trebuie să continue să îşi consolideze în lume imaginea unui spaţiu care inspiră şi generează apreciere şi respect, o Uniune care sprijină alte ţări să se dezvolte şi democratizeze. Or, aceasta nu se poate fără dotarea cu instrumente adecvate civile, militare, politice şi economice de intervenţie externă şi mai ales fără desăvârşirea construcţiei politice interne. E încurajator că, începând din 2003, UE a generat 22 de misiuni militare sau civile de politică externă şi apărare cu rol de prevenire a conflictelor sau de stabilizare postconflict, în Fâşia Gaza, Kosovo, Georgia, Somalia, la care participă majoritatea statelor membre sub comandă integrată. Loialitatea primară a participanţilor sub steag UE se îndreaptă însă spre ţările membre care i-au selectat, le asigură tehnica de sprijin, salariul şi ghidarea strategică de la Bruxelles şi din ambasadele din teren.
Este un progres democratic că preşedintele Consiliului European şi şefa diplomaţiei europene au fost aleşi nu numai de şefii de state din ţări mari (Franţa şi Germania au anunţat că susţin aceiaşi candidaţi), ci şi de marile familii politice europene din Parlamentul UE. Vor putea oare, în viitor, preşedintele UE sau membrii Legislativului european să fie aleşi direct, la nivel european, de toţi cetăţenii Uniunii, ceea ce îi va face mai autonomi faţă de guvernele naţionale şi mai direct legaţi şi responsabili faţă de cetăţeni? Gradualismul construcţiei europene, în sensul sporirii gradului de integrare federală, ne sugerează că perspectiva nu trebuie ignorată pe termen lung. Nu numai că partidele europene transnaţionale şi-au împărţit cele două posturi de reprezentare externă, dar Tratatul de la Lisabona le-a întărit şi mai mult poziţia, fiind chemate să îi voteze şi pe preşedintele Comisiei Europene şi echipa sa. //
(Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.)
