Politica struţului în faţa comerţului cu disperarea

Nimeni nu vrea să audă de imigranții disperării. Pentru moment, Uniunea Europeană a ales cea mai proastă soluție dintre toate: păstrarea actualului statu quo.

Tragediile din Mediterana, în care mii de imi­granți ilegali - „desperados“ cum îi numesc unii - se îneacă în drum spre coas­tele europene, nu au nicio șansă să se îm­puțineze în viitorul ime­diat. Din contră, pe măsură ce vremea se va încălzi, la fel și apele Mării Me­di­te­rane, vom asista la tot mai multe drame. Explicația este una dublă: cât timp va fi haos în țara de unde plea­că, traficanții vor continua să profite, iar Europa a de­monstrat încă o dată că nu e capabilă să găsească nici în interiorul propriilor granițe o soluție care să funcționeze politic și umanitar.

Acești disperați vor face orice ca să fugă de războaiele și sărăcia extremă din pro­priile țări. Între o moarte lentă și riscul unei morți rapide prin înec, o vor alege mereu pe cea din urmă. Oamenii își vând tot ce au, iau toți banii pe care îi pot lua de la rude pentru a plăti până la 10.000 de euro unui traficant, în speranța că vor ajunge cândva în „Europa Făgăduinței“.

Deși Europa reacționează ca și când s-ar confrunta pentru pri­ma dată cu asemenea drame, problema nu e deloc una nouă. Re­gimurile răsturnate de Pri­măverile Arabe au lăsat în urmă haos în Africa de Nord. Cât timp țările în cauză au fost practic neguvernate, nimeni nu a pu­tut controla ce se întâmpla în porturile de pe coastele lor. Comerțul cu disperarea a înflorit rapid. Tragediile au început încă din 2011, imediat după cea dintâi Pri­mă­vară Arabă, cea din Tunisia. Imediat după aceea, mii de tunisieni au încercat să ajun­gă pe ambarcațiuni improvizate în Euro­pa. De atunci, situația politică, economică, socială din Tunisia s-a îmbunătățit. Tran­ziția e lentă, dar oamenii contribuie la re­construcție, iar autoritățile reușesc chiar să anihileze rețelele străine de traficanți care folosesc Tunisia ca punct de tranzit. Egiptul, al doilea stat trecut prin Pri­mă­vara Arabă, se bucură și el de o oarecare stabilitate, chiar dacă asta înseamnă că în  bună parte s-a întors de unde plecase: dic­tatura militară. Algeria și Maroc, deși nu au experimentat acest tip de mișcări, se luptă cu o rată enormă a șomajului în rândul tinerilor. Libia însă e un stat eșuat: două guverne, două parlamente, nenumă­rate triburi care se luptă între ele, porturi care nu sunt controlate, arme care sunt trimise în toate direcțiile, populație sără­cită și prinsă în acest conflict civil. După ce, în 2011, europenii i-au ajutat pe rebeli să răstoarne regimul lui Gaddafi, la ini­țiativa președintelui francez de atunci, Ni­colas Sarkozy, acum Libia a devenit coș­ma­rul Europei. Este cel mai important punct de plecare pentru vasele cu imi­granți ilegali, iar traficul ilegal de toate fe­lurile prosperă, în special cel cu dis­pe­ra­rea acestor oameni.

Chiar dacă a intervenit în 2011, Europa a eșu­at după aceea în a stabiliza Africa de Nord. În Libia, autoritățile apreciază că sunt alți 6.000 care așteaptă să se îmbarce cu des­tinația Europa. Și este o estimare, pentru că nimeni nu știe în  fapt care este numărul real. Pentru o parte dintre ei, Li­bia e doar un punct intermediar - mulți vin din Africa Subsahariană, iar dacă au fost atât de disperați încât să traverseze de­șertul, nu se vor opri ajunși în fața Mediteranei.

Dintre cei 219.000 de re­fugiați care au încercat să ajungă în Europa anul tre­cut, 3.500 și-au pier­dut via­ța. Anul acesta pare a fi unul și mai tragic. Până acum, în doar patru luni, au murit 1.600, iar 35.000 au reușit să ajungă în Eu­ropa.

Dincolo de urgența uma^­ni­tară, Europa ar fi trebuit să fie sub pre­siune politică și să se mobilizeze demult pentru a găsi câteva soluții concrete. În schimb, a fost nevoie de luni bune și de o catastrofă ultra­me­diatizată (moartea a 700 de oameni într-o singură tragedie) pentru a organiza o reuniune a miniștrilor de In­terne și de Ex­terne.

De la începutul anului, aproximativ 1.600 de imigranţi au murit încercând să traverseze Mediterana cu ambarcaţiuni supraîncărcate.

Soluția găsită de liderii europeni este, în cel mai bun caz, una minimalistă. Piesa de rezistență este triplarea bugetului mi­siunii Frontex de patrulare a apelor ita­li­ene, Triton. Soluția e aproape cinică. Fron­tex nu are nicidecum misiunea de a căuta și de a salva imigranți aflați la anan­ghie pe mare, ci de a proteja granițele ex­terne ale Uniunii Europene, în acest caz apele teritoriale. Într-adevăr, statele eu­ro­pene au promis că vor trimite mai multe nave, mai mulți experți, mai mulți bani, dar as­ta nu înseamnă deloc că vor fi mai puțini oameni care se vor îneca. Pentru că Fron­tex nu poate părăsi deocamdată apele te­ritoriale, pentru a depista și salva acești desperados în apele internaționale. Or, navele mari, navele-mamă ale tra­fi­can­ților, acolo îi debarcă pe disperați, în am­barcațiuni mai mici, improvizate.

Spre deosebire de Triton, misiunea italiană încheiată anul trecut din lipsă de fonduri, Mare Nostrum, avea o misiune mult mai com­plexă, inclusiv să salveze imi­granții, să caute navele-mamă și să de­pisteze rețelele de traficanți. În decurs de un an, forțele marinei și cele ale pazei de coastă au salvat 150.000 de imigranți și au ajutat la prinderea a 330 de traficanți. As­ta deoarece poliția stătea pe coastă și in­tercepta convorbirile făcute de traficanți de pe nave.

Cu o mare doză de indiferență, UE a re­fu­zat finanțarea pe mai departe a misiunii Mare Nostrum. Pentru statele din Vest ca­re nu sunt porți de intrare pentru imi­granți și care se consideră protejate de fap­tul că se învecinează cu alte state Schen­gen, cel mai important scop pare a fi să păstreze actuala stare de fapt. Iar asta nu include salvarea unor imigranți care în cele din urmă să ajungă pe teritoriul lor. Frontex îi poate ține departe (sau poate încerca să o facă) pe cei care nu se îneacă (pe care, de altfel, nu are nicio obligație le­gală să îi salveze). Îi poate ține departe, păs­trând și așa-numitul regulament Du­blin 2. Regulamentul cere ca statul pe te­ritoriul căruia a intrat imigrantul să se descurce cu el și să nu îl lase să plece mai de­parte în Europa. Ceea ce înseamnă că tot greul este lăsat pe Grecia, Spania, Ita­lia și Malta. Iar când s-a pus problema mo­dificării lui, în așa fel încât împărțirea să fie mai echitabilă, 24 de state din 28 au vo­tat împotrivă. Acum, „soluția“ pe care au găsit-o la acest capitol liderii europeni la sum­mit a fost o cotă de 5.000 de imi­granți. Mai puțin decât o picătură într-un ocean.

Germania, care anul trecut a avut parte de 200.000 de cereri de azil, a propus o împărțire mai echitabilă a „poverii“. Și această propunere s-a lovit de refuzul celorlalte state membre.

În fine, deși ar fi fost cel mai bun moment pentru a lansa măcar o dezbatere amplă despre imigrație și, poate, a concepe un nu­cleu al unei politici de imigrație și de azil comune, liderii UE au reușit să evite discuția și de data asta. Există 28 de sis­teme de imigrație diferite în UE și așa vor rămâne încă multă vreme. Liberalii euro­peni au fost singurii care au spus-o foarte clar după summit: triplarea bugetului misiunii Triton e inutilă, în absența unei politici armonizate a imigrației și poate a unei alte soluții, precum crearea vizei uma­nitare.

Nici vorbă de așa ceva, pentru că niciun lider vest-european nu a dorit să confrunte direct partidele populiste, cu poziții antiimigrație, din propriile țări. Multe se luptă și cu economii în stag­nare și cu niveluri record ale șomajului. Așa că nimeni nu vrea să audă de acești imigranți ai disperării. Pentru moment, Uniunea Europeană a ales cea mai proas­tă soluție dintre toate: păstrarea actualului statu quo.