Pe aceeași temă
20 aprilie a.c.: o explozie spintecă platforma de foraj petrolier de mare adâncime aparţinând companiei BP din Golful Mexic, la aproape 40 de mile de coasta Louisianei. 11 muncitori îşi pierd viaţa, iar alţi 17 sunt grav răniţi. Foarte curând, la aproape o milă sub suprafaţa oceanului, petrolul începe să se scurgă în apă. Este începutul celui mai mare dezastru ecologic din istoria Statelor Unite.
Două luni mai târziu, accidentul căpătase deja o simbolistică aparte în conştiinţa publică americană. Rând pe rând, mass-media au rulat cele mai electrizante metafore: s-a vorbit de Katrina lui Obama şi chiar de Cernobîlul Americii. Însuşi preşedintele Barack Obama a avut un rol decisiv în conturarea percepţiei publice globale asupra dezastrului, asociindu-l cu metafora supremă: „În acelaşi mod în care viziunea noastră asupra vulnerabilităţilor şi politicii externe a fost modelată profund de atacurile de la 11 septembrie, cred că acest dezastru va schimba modul în care gândim despre mediu şi energie pentru mulţi ani de acum înainte“, declara recent preşedintele, într-un interviu acordat site-ului Politico. Mai mult, limbajul utilizat de Casa Albă spune multe despre grila de interpretare a autorităţilor centrale.
Totul era portretizat ca fiind sub „stare de asediu“, o „agresiune“ ecologică. Terminologia era mai degrabă militară, specifică ameninţărilor la adresa securităţii naţionale: „o deversare de petrol care ia cu asalt ţărmurile şi pe cetăţenii noştri“, „ne vom lupta cu ea“, „planul nostru de luptă“. Pe scurt, o situaţie excepţională, care impunea măsuri excepţionale. Şi totuşi, care au fost soluţiile federale? Şi cât de utile pentru stoparea imediată a dezastrului ecologic?
Timp de două luni, preşedintele a fost un actor mult prea tăcut, chiar absent din dezbaterea iscată pe marginea dezastrului. A reapărut, brusc, ca un salvator, în momentul în care devenise clar că BP, autorităţile locale, dar şi cele federale fuseseră complet depăşite de situaţie. Republicanii, mai ales, începuseră să acumuleze puncte electorale importante, aspect foarte sensibil în perspectiva alegerilor intermediare din toamnă, când democraţii riscă să piardă majoritatea din Congres. Deodată, imensa pată de petrol se transformase într-un test de eficienţă, în hârtia de turnesol a administraţiei sale.
Întreaga mitologie publică construită pe un discurs care nu lăsa loc pentru îndoială, pentru neputinţă („Yes we can“) se afla acum sub asediu. Aura sa de administrator luminat şi infailibil, deţinător al secretelor utilizării „puterii inteligente“ („smart power“ – ea însăşi o emblemă a brandului Obama) era în pericol. Totodată, un sondaj realizat de către Washington Post şi ABC, între 3 şi 6 iunie, pe un eşantion naţional a scos la iveală faptul că 69% dintre cei intervievaţi credeau că guvernul gestionase deficitar operaţiunea de „îndiguire“ a petei de petrol. În tot acest timp, presiunea publică asupra guvernului creştea. Pentru strategii democraţilor, acumularea acestor tendinţe era un foarte serios semnal de alarmă. Dacă preşedintele eşua în corectarea deficitului de imagine, printr-o ofensivă îndrăzneaţă de PR, slaba performanţă a administraţiei risca să atragă un decont electoral negativ pentru Partidul Democrat, în toamnă. În aceste condiţii, preşedintele a fost împins în faţă.
Trebuia să demonstreze că deţine controlul şi că îi pedepseşte pe vinovaţi. Şi exact asta a făcut: a obligat BP să plătescă, pentru început, 20 de miliarde de dolari despăgubiri. Criza devenise o oportunitate pentru a pleda pentru o schimbare de paradigmă: dacă trecutul era al petrolului (o energie distructivă), viitorul trebuia să aparţină energiei curate, sigure, constructive. Era momentul unei rupturi decisive cu trecutul şi al adoptării legislaţiei verzi, ecologice. În plus, pentru viitor lecţia era clară. Pentru a vindeca sistemul, „medicul“ Obama nu avea decât să recomande aplicarea unui tratament deja folosit în momentul de apogeu al crizei economice: o reglementare mult mai eficientă. Singura diferenţă este că atunci erau vizate băncile, iar acum corporaţiile. Nuanţele diferă, însă ţinta de fond rămânea întotdeauna aceeaşi – forţa rapace, scăpată de sub control, a pieţelor.
Soluţiile propuse reflectă o cerere şi, totodată, o tendinţă profund înrădăcinată în ADN-ul electoral al unei bune părţi din opinia publică americană. De altfel, o lectură atentă a mass-media americane de după 20 aprilie conturează o ciocnire între două filosofii, două culturi politice opuse: cei care cred într-un stat intervenţionist, perceput ca instanţă infailibilă de reglementare a derapajelor pieţei, şi cei care cred cu necesitate într-un stat limitat. Intervenţia personală a preşedintelui în supravegherea operaţiunilor propriu-zise de îngrădire a dezastrului ecologic este o consecinţă directă a aşteptărilor electoratului intervenţionist. Probabil cea mai sugestivă reprezentare a acestei mentalităţi o găsim indirect chiar în cuvintele preşedintelui: „Chiar în această dimineaţă, în timp ce mă bărbieream, Malia ciocăne la uşa de la baie, îşi ridică privirea şi mă întreabă: Tăticule, nu ai astupat nici până acum gaura?“.
Este exact tipul de aşteptare care l-a mobilizat pe preşedinte să intervină, în ciuda faptului că soluţiile dezastrului nu se aflau nici pe departe la Casa Albă. Voci reprezentative pentru o anumită filosofie de guvernare au cerut imediat ca guvernul federal să preia integral de la BP gestiunea operaţiunilor, considerând corporaţia ca fiind incompetentă. „Obama ar trebui să preia controlul operaţiunilor de salvare. Doar aşa opinia publică poate fi sigură că toate resursele necesare sunt puse la dispoziţie“, spune Robert Reich, un fost secretar al Muncii. De cealaltă parte a versantului, editorialistul Washington Post Anne Applebaum consideră că explicaţia este culturală, provenind dintr-un impuls paternalist: „Obama a fost forţat să îşi asume rolul principal într-o criză pe care nu o poate controla, tocmai pentru că noi avem această aşteptare – «noi» atât media, cât şi publicul bipartizan. Indiferent de orientarea politică, în timp de criză, majoritatea americanilor aşteaptă un răspuns puternic – expansiv, legislaţie masivă – din partea politicienilor. Vrem ca preşedintele să deţină controlul, să conducă – undeva, oriunde“. Rezultatul soluţiilor propuse de administraţie? O retorică lipsită de efecte imediate. Poluarea Golfului Mexic continuă nestingherită. De ce?
Pentru că, în cele din urmă, expertiza, competenţa necesară în acest caz nu se află la nivelul guvernului, ci dispersată în piaţă. Este extrem de sugestiv că tocmai omul Administraţiei la faţa locului, amiralul Thad Allen, cu o experienţă de peste 3 decenii în astfel de operaţiuni, o recunoaşte. Întrebat dacă BP poate fi dat la o parte dacă nu-şi face treaba, el răspunde tranşant: „a da BP la o parte ar ridica o altă întrebare – cu cine să îl înlocuim? În plus, tot aud pe toată lumea spunând că guvernul trebuie să preia operaţiunea în locul BP şi mărturisesc că nu prea înţeleg. Ai nevoie de echipament şi cunoaştere pe care, în general, nu o găseşti în guvern, în termeni de capabilitate şi competenţă“. În ultimă instanţă, crede Anne Applebaum, organizaţia interesată să pună capăt cât mai repede întregului dezastru tot BP este, pentru un motiv foarte simplu: acţionarii BP au pierdut deja miliarde de dolari, iar directorii corporaţiei sunt motivaţi în a găsi soluţii mai repede decât oricine la Casa Albă ar putea vreodată. //
Efect de bumerang
Încet, dar sigur, preşedintele Obama s-a transformat în cel mai nepopular om din Anglia.
Dezastrul ecologic din Golful Mexic pare totodată să producă şi o serie de victime colaterale, cea mai importantă fiind – în spaţiul politicii internaţionale – relaţia specială dintre Marea Britanie şi Statele Unite.
Şi totuşi, în acest meci de fotbal furibund în care toate părţile încearcă să găsească un ţap ispăşitor convenabil, foarte puţini sunt cei care observă un paradox deloc lipsit de importanţă: BP nu mai este de mult o companie exclusiv britanică. Dimpotrivă, imaginea dominantă conturată la nivelul opiniei publice americane şi alimentată masiv de către influenţii lideri democraţi din Camera Reprezentanţilor şi Senat (Nancy Pelosi, Steny Hoyer) sau de purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Robert Gibbs, este că BP, adică British Petroleum, una dintre cele mai mari corporaţii din Anglia, este responsabilă pentru cel mai mare dezastru ecologic din istoria Americii.
În primul rând, numele corporaţiei nu mai este, din 2000, British Petroleum, momentul în care a fuzionat cu alte două companii americane, Amoco şi ARCO, rebranduindu-se în BP. Dacă ne uităm pe structura acţionariatului, observăm că, în proporţie de 40%, acesta provine din Marea Britanie, în timp ce 39%, din Statele Unite. Deşi CEO-ul este britanic, iar preşedintele este suedez, restul board-ului este format din 6 directori britanici şi 6 americani. În plus, balanţa afacerilor derulate de către BP în cele două state se înclină net în favoarea celor din SUA, unde corporaţia are peste 22.000 de angajaţi, faţă de doar 10.000 în Anglia şi 11.500 de staţii de alimentare în SUA, adică de 9 ori mai multe ca în Marea Britanie. Pe fondul criticilor venite din SUA, acţiunile BP au pierdut în jur de 34%, iar valoarea companiei a scăzut cu 48 de miliarde de euro până la 95 de miliarde de euro. Toate acestea ar putea pune în pericol deopotrivă economiile pensionarilor din Anglia, dar şi ale celor americani (care anul acesta ar urma să primească în jur de 4,2 miliarde de dolari).
În plus, nici relaţia dintre dintre noul premier David Cameron şi preşedintele Obama nu pare să fie una deosebit de apropiată. Sub asaltul ultimelor evenimente, am putea chiar asista la o reinterpretare pragmatică a „relaţiei speciale“ şi o îndepărtare a sa de reflexele atlantiste care au definit raporturile dintre cele două ţări, după 1950. Cel mai vocal critic este vicepremierul Nick Clegg, care se poziţionează fără menajamente împotriva tendinţei de a se mulţumi cu statutul „unui ecou transatlantic al unei muzici stabilite la Casa Albă şi Pentagon“. O.M.
* * *
Ruptura cognitivă
„Obama este cel mai puţin proatlantist preşedinte american de după 1945. Spre deosebire de vasta majoritate a preşedinţilor americani, Obama nu are o istorie personală care să îl facă să vadă Marea Britanie ca pe un Sundance Kid al unui Butch Cassidy care personifică America.“ John Hulsman
Renunţarea la Atlantism?
America nu „mai trebuie să fie axul central în jurul căruia ne orientăm politica externă. Interesele noastre strategice nu vor fi servite decât dacă ne eliberăm de vraja Atlantismului instinctiv“, spunea Nick Clegg, doar cu câteva luni în urmă, într-un discurs devenit astăzi mai actual ca oricând.
