Reinventarea Europei:varianta poloneză

Chiar în seara în care Anne Applebaum îşi lansa cartea sa despre Gulag la Bucureşti, la Berlin, soţul ei, ministrul de Externe al Poloniei, ţinea un discurs istoric.

Dincolo de detalii, discursul lui Radosław Sikorski oferă imaginea unei Polonii cu greutate, care contează. Este imaginea unui „decident“ hotărât să ne arate tuturor calea. A unui actor care „negociază“ dintr-o poziţie de putere. Este dovada că mesajul său rezonează decisiv la Paris şi Berlin - centrele gravitaţionale ale integrării europene. După cum remarca Edward Lucas, corespondentul The Economist pentru Europa Centrală: „semnificaţia discursului său nu constă în ceea ce a spus, ci în felul în care a spus-o – sigur pe sine, articulat şi, înainte de toate, într-un mod care transmite autoritate“. Sunt atributele unei puteri regionale cu un profil economic şi o carte de vizită de invidiat: în ultimii 4 ani, creşterea acumulată a PIB-ului Poloniei s-a ridicat la 15,4% (când media europeană este de minus 0,4%). Şi care acum îşi cere privilegiul de a aparţine „Ligii Campionilor“ şi de a participa la regândirea regulilor jocului. Prin discursul de la Berlin, Polonia a arătat că vrea să fie parte din echipa de chirurgi care vor opera Europa. Celor cărora le place să împartă Europa Sikorski le propune o diviziune naturală, economică, dincolo de vechile stereotipuri (Est-Vest, Noua-Veche, Nord-Sud) şi care opune Europa performanţilor unui club al perdanţilor: Europa creşterii vs. Europa stagnării.

Sub spectrul balcanizării

Se observă din primul moment conturul unui imaginar specific. Este discursul unui apărător împătimit al Europei instituţionalizate, al unui politician care crede în virtuţile integrării europene responsabile, în cele din urmă, pentru crearea „celei mai bune Polonii pe care am avut-o vreodată“. Este convins că miracolul polonez nu ar fi fost posibil fără integrare. Iar mesajul vine din urgenţa unei conştiinţe care ştie cât de departe a ajuns şi ce riscă să piardă dacă Berlinul rămâne pradă instinctelor „hamletiene“. Căci, pentru Polonia de astăzi, cea mai mare ameninţare pentru securitatea şi prosperitatea sa nu sunt rachetele ruseşti, nu sunt tancurile germane, ci prăbuşirea zonei euro.
Discursul începe cu o amintire personală din 1991, pe când Sikorski era reporter şi se afla în Republica Federală Iugoslavia. Făcea un interviu cu preşedintele Băncii Croaţiei, când acesta primeşte un telefon tulburător: parlamentul Serbiei tocmai anunţase tipărirea unei cantităţi neautorizate de dinari. Punând jos telefonul, bancherul a spus: „Este sfârşitul Iugoslaviei“. Şi a avut dreptate. Iugoslavia s-a prăbuşit. Urmată imediat de zona dinarului. Sugestiv pentru Sikorski este ceea ce a urmat prăbuşirii unei federaţii construite în jurul unei monede comune: „Moneda poate fi o problemă de război şi pace, de viaţă şi de moarte a federaţiilor... Soarta Iugoslaviei ne reaminteşte că banii simbolizează unitatea sau dezbinarea“. Ştim bine ce a urmat: o istorie a dezintegrării, a dezgheţului vechilor pulsiuni naţionaliste şi a războiului civil. Pe scurt, o întoarcere a demonilor pe care integrarea ar fi trebuit să îi exorcizeze. „Euro reprezintă mult mai mult decât o monedă. Este un simbol al integrării europene în sensul  deplin al cuvântului“, obişnuia să spună Wim Duisenberg, primul preşedinte al Băncii Centrale Europene. La fel crede şi Sikorski.

Nu este prima dată când un oficial polonez supralicitează spectrul „balcanizării“. În septembrie, ministrul de Finanţe polonez asuma concluziile unui raport al UBS care avertiza că în istorie dezintegrarea uniunilor monetare „este aproape întotdeauna însoţită de extreme: dezordine socială şi război civil“. Pentru Sikorski, prăbuşirea monedei comune ar reactiva jocul de sumă zero, mai ales în sfera comerţului. Piaţa unică şi toate beneficiile asociate ar fi puse sub semnul întrebării. Solidaritatea şi perspectiva binelui comunitar ar fi peste noapte înlocuite, din nou, cu logica lui „fiecare pentru el“: „În cele din urmă, divorţurile cu scandal sunt mult mai frecvente decât cele amiabile. Am auzit de un caz în California, unde un cuplu a cheltuit peste 100.000 de dolari disputându-şi custodia asupra pisicii“, a avertizat Sikorski. Consecinţele dezintegrării euro ar fi „apocaliptice“: asemenea unui pictor care vrea să creeze un efect dramatic, Sikorski pare să sugereze perspectiva unei Europe weimariene în care şomajul de masă şi colapsul băncilor devin endemice, o atmosferă de asediu care netezeşte calea politicienilor cu agendă antisistem. Două întrebări nerostite par să fie mereu prezente în fundal: poate o democraţie liberală să reziste turbulenţelor sociale care însoţesc dezintegrarea unei uniuni monetare? Este democraţia imună la seisme economico-sociale?

O Europă federală sau deloc

Pentru Polonia este clar că a venit timpul să alegem. Europa se află la o răscruce: „adâncirea integrării sau colapsul“. Iar în faţa acestei dileme shakespeariene, Polonia îmbrăţişează decisiv prima variantă, afişând voinţa de a face compromisurile necesare, partajându-şi suveranitatea cu ceilalţi, în schimbul unor instituţii comunitare puternice. Comisia, Consiliul şi Curtea de Justiţie ar avea dreptul de a penaliza şi de a sancţiona statele membre care nu respectă regulile disciplinei fiscale (praguri de 3% pentru deficitele bugetare şi 60% pentru datorii). În anumite circumstanţe, Comisia ar avea dreptul de a aproba bugetul unui stat membru şi chiar va dispune de pârghiile instituţionale pentru a interveni în politicile statelor care nu-şi respectă angajamentele. Violarea repetată a regulilor va conduce la suspendarea dreptului de vot. În acest context, BCE ar deveni o autentică bancă centrală, care funcţionează ca „un creditor de ultimă instanţă şi garant al credibilităţii întregii eurozone“.

În egală măsură, actuala criză devine o oportunitate pentru a corecta erorile construcţiei iniţiale. Sikorski este convins că eşecul instituţiilor europene provine şi din faptul că sunt imposibil de condus. Acestea nu proiectează influenţă, ci o diluează. Iar antitodul constă în posibilitatea alegerii democratice, transparente a unor lideri autentici, care să „inspire încredere, autoritate, personalitate, chiar carismă“. În acest sens, reducerea comisarilor la cel mult 12 (de la 27) şi comasarea funcţiei preşedintelui Consiliului European cu cea de preşedinte al Comisiei Europene ar fi un bun început. În acelaşi timp, statele membre trebuie să primească asigurări că anumite prerogative rămân sub controlul lor strict: „tot ce ţine de identitatea naţională, de cultură, de religie, stil de viaţă, moralitate publică, venit, TVA ar trebui să rămână pentru totdeauna în competenţa statelor“.

Naţiunea indispensabilă

În esenţa sa, discursul polonez este un „semnal de alarmă“, echivalentul unor şocuri electrice menite să scoată leadershipul german din letargie, din indecizie şi reflecţie perpetuă. Pentru Sikorski, Germania a devenit „puterea indispensabilă“ a Europei: „Datorită dimensiunii şi istoriei voastre, aveţi o responsabilitate specială în a prezerva pacea şi democraţia pe continent“. Este un atribut simbolic, nu doar pentru că vine din partea unui ministru polonez, ci pentru că este folosit de un euroatlantist convins. Termenul nu este deloc neutru, fiind „omologat“ pentru prima dată de un om de stat de origine central-europeană – Madeleine Albright – pentru a desemna o cu totul altă realitate: până astăzi naţiunea indispensabilă era America. Să fie sfârşitul unei epoci? Interesant este că Sikorski nu se teme de reactivarea problemei germane în Europa (cum s-au temut Thatcher şi Mitterrand la începutul anilor ’90). Ba dimpotrivă: „Mă tem de puterea Germaniei mai puţin decât încep să mă tem de inactivitatea Germaniei“. Sikorski simte instinctiv că dacă euro eşuează, dispare liantul care leagă Germania în îmbrăţişarea Europei. O Germanie care se întoarce la marcă înseamnă revenirea la o Europă parohială, cu state care privesc spre interior, întoarcerea la o Europă multipolară predispusă instabilităţilor.

PS: Întreaga agendă poloneză pare subsumată credinţei că problema UE este una fundamental politică, că structurile de guvernare sunt inadecvate celor economice şi că totul se poate repara printr-o ajustare radicală a carcasei instituţionale. Să fie asta soluţia suficientă? Disciplina fiscală, prudenţa, austeritatea sunt necesare. Dar cum rămâne cu restartarea competitivităţii întregului spaţiu european pe piaţa globală? //