Pe aceeași temă
Referendumul constituţional din Republica Moldova a eşuat, neatingându-se pragul de participare: o treime din persoanele înscrise pe listele electorale. Pentru semnatarul articolului de faţă, acest rezultat marchează un eşec în ceea ce priveşte prognoza: am mizat pe validarea referendumului şi implicit pe schimbarea sistemului de alegere a preşedintelui. Fără a fi excesiv de încrezător în potenţialul politic al unui astfel de şef al statului, am privit această variantă drept un artificiu procedural ce ar fi putut contribui la ieşirea din criză, generând un lanţ de evenimente mai degrabă benefic.
Cum raportul între răspunsurile pozitive şi cele negative nu a fost niciodată în dubiu, pericolul cel mai mare era, în mod evident, absenteismul. Nu cred că în momentul de faţă putem cuantifica ponderea diverşilor factori în conturarea rezultatului final în ceea ce priveşte participarea, mai ales că vorbim de o sumă de decizii individuale. Excludem, pentru moment, din discuţie alegătorii care au boicotat referendumul din convingere sau din cauza intimidărilor autorităţilor locale comuniste – şi nu ţinem cont de situaţia specifică din stânga Nistrului (dar, pe de altă parte, pragul de participare extrem de scăzut se explică tocmai prin aceea că cetăţenii moldoveni rezidenţi în Transnistria nu au condiţiile pentru a-şi exercita dreptul de vot). Ţinem cont şi de faptul că, pentru unii cetăţeni aparţinând minorităţilor etnolingvistice, neparticiparea are un important potenţial expresiv: unii dintre ei nu simt că ar fi (sau că ar trebui să fie) participanţi la procesul politic din Republica Moldova decât, eventual, în chestiunile direct relevante pentru comunitatea lor. Abţinerea lor este, în consecinţă, tot un act strategic – dar unul diferit de abţinerea practicată de simpatizanţii comunişti.
Însumaţi, factorii de acest gen au o anumită pondere în explicarea rezultatului, dar este clar că nu sunt suficienţi. Trebuie să luăm în calcul aşa-numita „dilemă a acţiunii colective“: au stat acasă, în mod cert, cetăţeni pentru care alegerea directă a preşedintelui – fie în sine, fie ca instrument pentru consolidarea actualei guvernări – ar fi fost un scop dezirabil, un „bun colectiv“ demn de urmărit. Foarte des, în cazul referendumurilor cu prag de participare – şi mai ales atunci când se preconizează existenţa unei majorităţi clare în favoarea variantei dorite –, individul poate ajunge la concluzia că bunul colectiv va fi atins şi fără implicarea sa, astfel că va prefera să „facă blatul“, urmând a se bucura mai târziu de binefacerile bunului respectiv.
Dacă lupta ar fi fost mai strânsă sau – mai relevant pentru cazul referendumului de duminică – dacă sondajele ar fi ilustrat o prezenţă „pe muchie“, alegătorul ipotetic din categoria menţionată mai sus ar fi putut decide să participe (şi să suporte costurile acestui act), simţind că votul său este important şi că altfel ar fi pusă în pericol dobândirea bunului colectiv pe care şi el îl preţuieşte. Cu alte cuvinte, blatul e, de departe, varianta cea mai favorabilă, dar dintre celelalte două (eşecul furnizării colective a bunului, respectiv furnizarea colectivă a bunului cu asumarea costului individual), respectivul alegător o preferă în mod clar pe a doua. Dacă introducem în calcul şi factorul intensitate, observăm că întrebarea tipărită pe buletinul de vot – dacă e de acord ca preşedintele să fie ales în mod direct – are puţine şanse de a suscita pasiuni. Astfel că, în ipoteticul calcul pe care şi-l face alegătorul raţional, beneficiul ar putea rămâne la o valoare scăzută şi ar putea ajunge să nu compenseze costul aferent informării sau evaluării variantelor, ori pe cel al perturbării programului duminical obişnuit. Nu mai insistăm aici asupra unor situaţii atinse mai sus – atunci când costul include deplasarea la sute de kilometri distanţă (cazul votanţilor din străinătate) sau riscul de a fi sancţionat de autorităţile locale (cazul alegătorilor din satele dominate de activiştii comunişti).
Dar costul informării şi evaluării pe care a trebuit să-l suporte cetăţeanul, raportat la beneficiul produs prin furnizarea unui „bun colectiv“ mai degrabă procedural, a reprezentat cheia prezenţei atât de scăzute la acest referendum.
E posibil ca minimalizarea acestui fapt să fi condus la anticipări mai optimiste decât era cazul în privinţa prezenţei la urne (cel puţin în cazul meu, aceasta a fost cauza). Sigur că s-ar putea pune întrebarea: de ce „bunul colectiv“ sugerat pe buletinul de vot este interpretat aici drept unul preponderent procedural? În definitiv, alegerea directă a şefului statului ne duce cu gândul şi la concepte precum cetăţenie, suveranitate populară, responsabilitate politică şi aşa mai departe. Din păcate, însă, experienţa anterioară a Republicii Moldova cu preşedinţii aleşi direct – şi cu guvernarea propriu-zisă a ţării în astfel de condiţii – nu a fost una fericită.
Potenţialul „substanţial“ de speranţă adus de noua formulă era, din start, destul de mic. Dar mai importantă pare observaţia că între substanţă şi procedură există – şi se lărgeşte – o falie tot mai îngrijorătoare. Ea se află în legătură cu falia între elitele politice şi cetăţeni, prezentă nu doar în Republica Moldova sau România, ci şi în regimuri democratice mai solide. Tot mai mult, artificiile procedurale tind să fie judecate exclusiv prin prisma utilităţii lor în perspectiva cuceririi sau menţinerii puterii de către o elită sau alta. Este o situaţie tristă, pentru că drumul de la proceduri la substanţă este unul dintre marile trasee pe care trebuie să le parcurgă, mereu şi mereu, democraţia contemporană.
Coaliţia guvernamentală de la Chişinău a mizat pe faptul că o parte suficientă a populaţiei va ieşi la vot pentru a oferi un mijloc oportun de rezolvare a crizei politice. Problema e aceea că, în Republica Moldova şi în multe alte părţi, cetăţenii nu mai sunt dispuşi să iasă din case pentru a le furniza politicienilor mijloace. Când s-a pus problema unui scop social major – oprirea degenerării politice patronate de guvernarea comunistă şi reînscrierea Republicii Moldova pe coordonatele drumului către democraţie – forţele componente ale Alianţei pentru Integrare Europeană au beneficiat de un sprijin popular consistent (atât cât o permit realităţile socio-culturale moldoveneşti). În ciuda dezamăgirii de astăzi, ar putea să-şi menţină popularitatea – inclusiv în viitoarele alegeri parlamentare –, dacă vor pune scopurile deasupra mijloacelor şi dacă îşi vor selecta oamenii pornind de la compatibilitatea cu acele scopuri.
Până atunci, însă, forţele guvernamentale se vor confrunta cu o serie de dificultăţi ce vor pune sub semnul întrebării însăşi existenţa Alianţei pentru Integrare Europeană. Revizuirea Constituţiei a fost o miză importantă, chiar dacă a avut un caracter punctual. Potenţialul Alianţei ca furnizor de soluţii pentru democratizare şi reformă este, în acest caz, pus sub semnul întrebării şi ar putea începe o controversă pe tema responsabilităţii. În condiţiile în care referendumul ar fi fost validat, iar alegerile parlamentare s-ar fi desfăşurat simultan cu cele prezidenţiale, s-ar fi impus de la sine o colaborare mai structurată între formaţiunile componente – mai ales în perspectiva susţinerii unui candidat comun în turul secund. În situaţia actuală, partidele Alianţei ar putea fi tentate mai degrabă să obţină câştiguri relative, unul în detrimentul celuilalt. În mare măsură, această competiţie s-a făcut simţită şi în timpul campaniei electorale pentru referendum, fiind considerată de mulţi analişti una dintre cauzele importante ale eşecului de a mobiliza electoratul potenţial favorabil. Mai mult, ele au creat senzaţia absolut neconfortabilă că în viitor vor avea şi mai mari probleme în a se coordona şi că din acest motiv actul de guvernare ar putea avea de suferit, dacă partidele respective ar fi reconfirmate la putere în urma scrutinului parlamentar.
Dacă ţinem cont de problemele obiective – multe şi mari – cu care se confruntă orice guvern al Republicii Moldova, situaţia pare extrem de dificilă.
În mod aparent paradoxal, coeziunea Alianţei ar putea fi menţinută tocmai pe fondul previzibilei ofensive politice a comuniştilor. Este greu de crezut că formaţiunea condusă de Vladimir Voronin va avea vreo ezitare în a se prezenta drept exponentul viziunii majoritare a cetăţenilor moldoveni, manipulând semnificaţia absenteismului de duminică. Faptul că o majoritate copleşitoare a răspunsurilor celor care s-au prezentat la vot au fost afirmative nu poate constitui o replică suficient de convingătoare. Ar fi tot un recurs la proceduri, în condiţiile în care, pentru consolidarea consistentă şi durabilă a cursului democratic al Republicii Moldova, e nevoie, mai mult decât oricând, de substanţă şi de scopuri. Doar astfel pot fi depăşite câteva dintre dilemele acţiunii colective care au făcut ca regimul politic din stânga Prutului să întârzie prea mult în starea de regim hibrid, iar statul în aceea de stat slab, constant pândit de riscul eşecului. Şi acum, în acest moment al substanţei şi scopurilor, intervin limba şi cultura, libertatea şi identitatea, istoria şi viitorul. //
