Pe aceeași temă
Strategia Petraeus transforma Irakul
Anul 2007 aduce o imbunatatire semnificativa a situatiei politico-militare din Irak. Strategia generalului David Petraeus, numit comandant al fortelor multinationale din Irak la inceputul lui 2007, functioneaza. Irakul se stabilizeaza. Insurgenta, formata din elemente loiale fostului dictator si forte Al Qaeda, sprijinita de catre Iran, devine un actor cu influenta marginala. Nivelul violentelor se reduce drastic: numarul civililor irakieni ucisi in fiecare luna a scazut la jumatate (de la 2.500-3.000 in 2006 la mai putin de 1.500 in ultimele luni); numarul atacurilor impotriva fortelor coalitiei si ale armatei irakiene, care ajunsese in 2006 la o medie lunara de 5.000 de atacuri, s-a redus la un nivel similar anului 2004 - in jur de 2.000 de atacuri lunare la nivelul intregii tari.
Irakul se fragmenteaza regional intr-o logica in care prioritatea devine identitatea de grup (kurzii controleaza nordul, siitii sudul, sunitii isi consolideaza autonomia in provinciile din vest). Aceste evolutii politice sunt destul de riscante, mai ales intr-o tara cu o balanta etnica extrem de fragila: dintr-o populatie de 25 de milioane de oameni, 60% sunt siiti, 20% suniti, 15% kurzi. Pe termen lung, miza stabilizarii Irakului tine de negocierea puterii politice intre aceste grupuri.
Inca din prima zi a caderii Bagdadului (9 aprilie 2003), obiectivul major al secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, a fost acela al retragerii grosului trupelor americane pe masura stabilizarii Irakului. Transformarea, revolutionarea democratica a Irakului, nu putea fi in sine o operatiune militara. In aceste conditii, Rumsfeld dezvolta o "strategie de iesire" in care accentul se plaseaza pe transferarea graduala a responsabilitatii catre noile autoritati irakiene. Rolul armatei americane se reduce din aceasta perspectiva la crearea si antrenarea unitatilor militare irakiene si la acordarea unui sprijin noilor autoritati.
Armata americana este foarte putin prezenta in strada; interactiunea cu cetateanul si comunitatile irakiene este minimala. Apar primele elemente de insurgenta, dar si primele militii etnice, care beneficiaza din plin de sprijinul irakienilor, pentru simplul motiv ca reusesc sa le asigure acestora ceva ce noua administratie nu le-a garantat niciodata: protectie, siguranta fizica. Insurgenta creste in intensitate, obiectivul fiind sabotarea constanta a capacitatii si a infrastructurii de guvernare a administratiei sprijinite de americani.
La inceputul lui 2007, secretarul de stat al SUA, Condoleezza Rice, si consilierul sau Philip Zelikow preseaza pentru o strategie fundamental diferita. Noul concept se bazeaza pe trei componente esentiale - "curata, mentine, construieste": eliminarea insurgentei dintr-un anumit spatiu, securizarea lui permanenta, consolidarea unor institutii functionale, in parteneriat cu autoritatile locale si provinciale. Scopul acestor institutii devine acela de a reinstaura domnia legii si a le furniza cetatenilor servicii publice minimale. Securizarea populatiei civile devine prioritatea absoluta a noului comandant, generalul David Petraeus. Daca pana atunci strategia era de a-i mentine pe soldatii americani in baze sigure, departe de populatia civila, generalul Petraeus isi trimite trupele in mijlocul irakienilor pentru a le asigura securitatea. Reteta stabilizarii acestor zone controlate pana de curand de insurgenta consta in parteneriatul pe care americanii il dezvolta cu liderii locali, cu structurile de clan si de trib, scopul fiind emergenta unor forme de autoguvernare locala. De fapt, Petraeus intelege doua lucruri fundamentale: mai intai, cel mai important aliat al insurgentei este populatia civila, iar aceasta il va sprijini pe cel care ii va asigura securitatea si ii va garanta un nivel minimal de bunastare; in al doilea rand, structurile cu autoritate reala (mai ales in Irakul profund - in regiuni si provincii) sunt comunitatea locala, clanul, tribul. Pe parcursul anului 2007 rezultatele devin vizibile. Strategia functioneaza. Se formeaza insule de stabilitate intr-o "mare" anarhica. Insurgenta scade in intensitate, devine marginala; provinciile sunite pana nu demult impermeabile prezentei americane precum Anbar, un fief Al Qaeda, sau Diyala, Salahuddin contureaza o alianta a triburilor si a comunitatilor locale cu americanii impotriva Al Qaeda . Efortul lui Petraeus vizeaza cu prioritate Bagdadul, iar plusul de 20.000 de soldati, desfasurati in ianurie 2007, isi atinge obiectivul: stabilizarea capitalei. Insuficienta trupelor coalitiei nu permite insa securizarea globala a Irakului. In multe dintre provinciile in care clanurile si triburile accepta parteneriatul cu americanii, viata revine la normalitate. Prezenta coalitiei nu inseamna numai forte militare, ci in primul rand echipe civile de reconstructie a infrastructurii economice locale. Dar totul intr-o logica de incurajare a unor forme avansate de autonomie si autoguvernare locala. Tot acest puzzle, in care regiunile si provinciile ajung de facto sa se autogestioneze si chiar sa-si asigure securitatea (kurzii in nord, siitii in sud), recomanda institutionalizarea unui "federalism de jos in sus". Pare singura solutie, in conditiile in care guvernul central este slab, trupele americane insuficiente, iar noua armata irakiana nu este inca o prezenta capabila sa se autosustina.
Nuclearizarea Iranului - un risc inacceptabil pentru comunitatea internationala
Disputa cu privire la programul nuclear al Iranului a fost unul dintre subiectele majore aflate pe agenda Consiliului de Securitate. Raportul CIA din decembrie 2007 pare sa puna capat controverselor anuntand ca Iranul si-a stopat programul nuclear in 2003. Totusi, acesta ramane o amenintare pentru pacea si securitatea globala, pentru ca regimul de la Teheran a inghetat doar una dintre cele trei etape necesare dezvoltarii unui arsenal nuclear: programul de armare a unei incarcaturi nucleare. Iranul continua, sfidand rezolutiile Consiliului de Securitate, sa faca progrese majore in celelalte doua etape: imbogatirea uraniului si programul balistic.
Daca analizam Orientul Mijlociu in ultimii doi ani, putem observa cu usurinta cum dinamica sa este in mod fundamental influentata de competitia regionala dintre Iran si Statele Unite. Sfarsitul lui 2006 plaseaza Iranul in avantaj si gaseste Statele Unite in defensiva strategica. La aproape 3 ani de la invazie, Irakul este un stat falimentar. Insurgenta, din plin sprijinita de Iran, si razboiul civil iminent exercita o enorma presiune asupra Statelor Unite. Dupa trei ani de "democratizare fortata", Irakul este in pragul dezintegrarii. Criticile la adresa administratiei Bush ating apogeul. In tot acest timp, gruparile extremiste antiisraeliene se afla in continua ascensiune: Hezbollah-ul controleaza sudul Libanului, Hamas-ul preia initiativa in fasia Gaza. Fortele politice moderate din Liban si Palestina sunt marginalizate. La nivelul Orientului Mijlociu tinde sa se contureze o coalitie informala a radicalilor Iran-Siria-Hezbollah-Hamas, cu scopul de a lovi in interesele si in aliatii Americii. Capitalul de presiune si amenintare al Iranului este maxim, mai ales in conditiile in care regimul de la Teheran isi afirma public intentia achizitionarii armei nucleare.
Contextul geopolitic obliga Washingtonul la o regandire a optiunilor de politica externa in Orientul Mijlociu. Inca de la inceputul lui 2007, administratia Bush acorda o prioritate absoluta amenintarii iraniene. La nivel international, eforturile diplomatiei americane vizeaza formarea unui front comun, in scopul descurajarii ambitiilor nucleare ale regimului Ahmadinejad. Primele succese apar in martie 2007, cand o rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU infatiseaza Iranul ca fiind o amenintare pentru pacea si securitatea internationala si cere Teheranului sa renunte la programul de inarmare nucleara. In paralel, este activat un regim dur de sanctiuni economice. La 28 septembrie 2007, China, Rusia, SUA, Marea Britanie, Franta si Germania ameninta cu un plus de sanctiuni internationale, in cazul in care Iranul nu isi modifica substantial politicile de dezvoltare a unor capabilitati nucleare.
La nivel regional, prioritatea Condoleezzei Rice devine asamblarea unei formule capabile sa tempereze ambitiile Teheranului. Colapsul Irakului (singurul stat in stare sa blocheze hegemonia Iranului asupra Golfului Persic), consolidarea unor aliante informale in baza clivajului fundamental din Orientul Mijlociu care ii desparte pe siiti de suniti, ascensiunea fortelor extremiste controlate de Siria si Iran, pericolul proliferarii nucleare - toate acestea ameninta echilibrul strategic al regiunii. In acest context, intregul demers diplomatic al Americii semnaleaza revenirea la o clasica politica de tip "balanta a puterii" care isi propune o coalizare a fortelor moderate si pragmatice, in scopul balansarii celor radicale, Rice investind capital diplomatic semnificativ in acesta initiativa (pe parcursul anului 2007, intreprinde nu mai putin de 8 turnee in regiune). In paralel se fac eforturi majore pentru relansarea procesului de pace dintre Israel si Autoritatea Palestiniana, pornind de la premisa ca acum exista o oportunitate ce ii poate aduce pe moderatii arabi la o pozitie de compromis cu Israelul. Mai mult se mizeaza ca teama de Iran va conduce la o realiniere a fortelor in Orientul Mijlociu: pe de o parte, regimul de la Teheran si aliatii sai, iar pe de alta parte, SUA, Israel si regimurile arabe moderate (Autoritatea Palestiniana, Iordania, Arabia Saudita). Este, de fapt, ceea ce si-a propus Conferinta de la Annapolis din decembrie 2007: formalizarea unui "concert regional" al moderatilor impotriva ambitiilor hegemonice ale Teheranului.
Insa intreaga strategie de "indiguire" a Iranului primeste, la inceputul lui decembrie, o lovitura fatala. Serviciile de informatii din SUA fac publica evaluarea capacitatilor nucleare ale Iranului: regimul de la Teheran a avut, intr-adevar, un program militar nuclear clandestin, dar pe care l-a abandonat in 2003. Astfel ca, la nivelul anului 2007, retorica agresiva a Washingtonului nu se mai justifica. Credibilitatea administratiei Bush este spulberata. Totusi, se trece cu mult prea multa usurinta peste doua aspecte cruciale: pe de o parte, regimul de sanctiuni si perspectiva izolarii internationale au fortat Teheranul sa-si abandoneze programul nuclear (deci Iranul este un actor rational ce opereaza in baza unei grile cost/beneficiu); pe de alta parte, pe parcursul anilor 2006-2007, Iranul a facut progrese esentiale in programul de imbogatire a uraniului - treapta tehnologica vitala in obtinerea armei nucleare (oricum in incalcarea rezolutiei Consiliului de Securitate din martie 2007). Or, toate acestea recomanda un plus de sanctiuni, nicidecum o diminuare a lor.
Scutul antiracheta si Tratatul CFE: mizele disputei dintre Rusia si comunitatea euroatlantica
La summit-ul UE-Rusia de la 26 octombrie 2007, Vladimir Putin avertiza ca: "… Relatiile (dintre SUA si Rusia) evolueaza similar cu cele de la jumatatea anilor 1960. Din punct de vedere tehnic, situatia este foarte asemanatoare. Este vorba despre amenintari la granitele noastre". Am putea crede ca liderul de la Kremlin s-a referit la criza rachetelor din Cuba. Dar Vladimir Putin nu a vorbit de Razboiul Rece, ci de modul in care Moscova percepe, in 2007, relatiile cu SUA.
La inceputul anului 2007, George Bush a anuntat decizia Statelor Unite de a-si extinde scutul antiracheta in Europa pentru a proteja aliatii continentali impotriva unui eventual atac al Iranului sau Coreei de Nord. In plus, SUA si-au manifestat intentia de a amplasa facilitati militare americane in Romania si Bulgaria. Planurile americane au fost prezentate de Moscova ca o amenintare directa la adresa securitatii Rusiei.
Scutul pe care americanii vor sa-l amplaseze pe teritoriul Poloniei si Cehiei pana in 2015, data presupusa la care Iranul ar avea capacitatea nucleara pentru a ataca Europa Occidentala, consta in 10 interceptoare si un radar. Reactia Moscovei este exagerata. Specialistii spun ca arsenalul care ar putea fi amplasat de SUA nu reprezinta o amenintare pentru securitatea Rusiei, aceasta avand capacitatea necesara pentru a distruge rachetele americane. Trupele de pe teritoriul Romaniei sau al Bulgariei nu prezinta nici ele o amenintare.
Kremlinul nu s-a limitat la declaratii radicale. La 26 aprilie 2007, Putin a anuntat prin discursul despre starea natiunii ca intentioneaza sa ceara parlamentului sa voteze retragerea Rusiei din Tratatul Fortelor Conventionale in Europa (CFE). Discursul lui Putin a inceput in mod obisnuit, a vorbit despre programele de construire a locuintelor, industria de armament, situatia economica. Apoi, a oferit elementul surpriza: retragerea din CFE. Europa si SUA au ramas consternate la auzul vestilor care au venit de la Moscova. Parisul a cerut Moscovei de mai multe ori sa revina asupra hotararii din aprilie, Washingtonul i-a trimis la Moscova pe Condoleezza Rice, secretarul de stat american, si pe Robert Gates, secretar pentru Aparare, pentru a negocia cu ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov. Eforturile au fost zadarnice. De la 12 decembrie Rusia nu se mai supune limitarilor din Tratat.
CFE a fost incheiat in 1990 intre NATO si statele Pactului de la Varsovia si a fost modificat in 1999, pentru a tine cont de realitatile strategice de dupa Razboiul Rece: disparitia Pactului de la Varsovia si a URSS. Obiectivul major al Tratatului este limitarea fortelor conventionale in spatiul cuprins intre Atlantic si Urali. Intre 2002 si 2007, marul discordiei a fost prezenta trupelor rusesti pe teritoriul Republicii Moldova si al Georgiei. Rusia se angajase sa retraga trupele pana in 2002, conditie primara ca statele NATO sa ratifice modificarile Tratatului din 1999.
Relatiile stabilite intre state NATO si principiul de baza al organizatiei - indivizibilitatea securitatii membrilor - sunt alte controverse starnite de scutul antiracheta, deoarece, dupa cum afirma secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, "parti concrete din teritoriul european al Aliantei nu vor avea prea mult de castigat… pentru ca sunt prea aproape din punct de vedere geografic" (de Iran sau Coreea de Nord). In aceasta situatie, exista pericolul crearii unor state de Liga A, cele care se vor afla sub protectia scutului american, si a unor state de Liga B, care nu sunt aparate de scut. Jaap de Hoop Scheffer considera, insa, ca scurtcircuitul care a aparut intre Statele Unite si partenerii din NATO va fi repede remediat. Problema ramane regimul politic de la Kremlin. Viitorul previzibil nu ofera perspectiva unei schimbari, dupa ce alegerile de la 2 decembrie au fost castigate cu o majoritate covarsitoare de Rusia Unita, partidul care il sprijina pe Vladimir Putin. Pana la momentul la care succesorul lui Putin isi va schimba optica cu privire la relatiile cu Occidentul sau SUA vor renunta la scutul antiracheta, Europa ramane lipsita de "piatra de temelie" a securitatii sale, Tratatul CFE.
Batalia pentru viitorul Kosovo
Data de 10 decembrie 2007 se anunta ca un moment de referinta in istoria provinciei Kosovo. Independenta proclamata unilateral, sustinuta de Occident si respinsa de Serbia si de Rusia, era vazuta ca un rezultat previzibil, dupa ce negocierile pentru recunoasterea la nivel international a statutului Kosovo esuasera.
"Vremurile s-au schimbat in aceasta seara pentru Kosovo. Incepe o noua era... Imediat dupa 10 decembrie vom lua decizii pentru Kosovo in calitate de tara independenta si suverana", au fost cuvintele lui Hashim Thaci, liderul Partidului Democratic din Kosovo (PDK), care a obtinut majoritatea voturilor la alegerile din 17 noiembrie 2007.
"Initiativele unilaterale vor primi o replica imediata. Acest lucru nu va duce la pace", a declarat Boris Tadici, presedintele Serbiei, ca avertisment pentru o eventuala proclamare a independentei Kosovo de catre Pristina. Tonul vehement si declaratiile radicale au fost constante ale dialogului Pristina-Belgrad cu privire la statutul Kosovo. Batalia pentru Kosovo s-a dat pe terenul ONU, ambele parti invocand ca instrumente de negociere "unelte" ale organizatiei.
Pentru albanezi, planul propus de Martti Ahtisaari, trimis special al ONU, a devenit instrumentul principal de negociere cu partea sarba, dispusa sa ofere Kosovo doar o autonomie extinsa. Planul Ahtisaari opereaza cu elementul cheie al disputei dintre cele doua tabere - independenta provinciei sub supraveghere internationala. Pentru sarbi, cel mai important instrument este Rezolutia 1244 a ONU din 1999, care nu permite divizarea teritoriului Serbiei.
Dar viitorul Kosovo nu depinde doar de vointa partilor implicate direct - sarbii si albanezii kosovari. Astfel, scena confruntarilor se muta de la nivel regional la nivel de politica internationala si intervin actori mari ca Rusia, SUA si UE. Occidentul nu a uitat motivul pentru care NATO a bombardat Kosovo in 1999 - stoparea atrocitatilor comise de fostul lider al sarbilor, Slododan Milosevici, impotriva etnicilor albanezi.
Occidentul si-a aratat imediat sustinerea pentru planul trimisului ONU si lucrurile pareau sa se rezolve in favoarea albanezilor. La 10 iunie, la Tirana, George Bush a incurajat Pristina, spunand ca: "America crede in independenta Kosovo… nu mai suport dialogul fara sfarsit cu privire la statutul Kosovo".
Recunoasterea independentei Kosovo la nivel international parea iminenta, cand Moscova a cerut un termen de reflectie. Rusia nu s-a lasat invinsa de Occident, s-a folosit de pozitia de membru in Consiliul de Securitate si, la 20 iulie 2007, a blocat planul Ahtisaari, amenintand cu dreptul de veto. Rusia a oferit Serbiei o victorie provizorie, ONU a decis sa formeze o troica pentru a media negocierile dintre sarbi si albanezi timp de 120 de zile. Esecul troicai, compuse dintr-un reprezentat al UE, unul al SUA si un altul al Rusiei, era previzibil inca de la formarea acesteia. A devenit realitate la 7 decembrie, cand cei trei membri ai troicai au depus la ONU raportul lipsit de un compromis intre sarbi si albanezi.
Trupe ale NATO sporite, noi amenintari venite de la Belgrad si Moscova, abtineri sau sprijin din partea Occidentului, intreaga mass-media concentrata pe anunturile care veneau de la Pristina au conturat atmosfera pentru 10 decembrie. Hashim Thaci nu a proclamat independenta Kosovo, iar situatia provinciei a ramas incerta.
Tratatul de la Lisabona - compromis cu privire la viitorul UE
Dupa ce timp de doi ani comunitatea s-a aflat in "paralizie institutionala", noul Tratat aprobat si semnat de liderii UE in Portugalia deschide perspectiva reformarii institutiilor europene.
Oficialii celor 27 de state membre ale Uniunii erau relaxati la 18 octombrie 2007, data la care au semnat Tratatul de la Lisabona. Toti se asteptau la un rezultat pozitiv cu privire la viitorul Tratatului care va inlocui Constitutia Uniunii. Noul Tratat s-a nascut prin negocieri desfasurate in aceeasi atmosfera ca in 2003: liniste, discretie, pana la momentul in care presedintia portugheza a putut sa sarbatoreasca un succes pe care nimeni nu-l mai credea posibil dupa ce in 2005 soarta Constitutiei UE a fost decisa prin respingerea referendumurilor din Franta si Olanda. Liderii europeni au reusit sa inlature "obstacolul" polonez si, dupa incheierea summit-ului din iunie 2007, succesul era previzibil.
Statele s-au luptat cu indarjire pentru a obtine derogari de la regulile care ar trebui sa se aplice tuturor celor 27. Polonia, Marea Britanie si Italia au amenintat cu blocarea summit-ului.
Vreme de trei ore s-a negociat cu premierul polonez, Jarosław Kaczy ński, clauza Ioannina - care permite statelor aflate în minoritate sa suspende temporar luarea unor decizii si crearea unui post de avocat general Poloniei la Curtea Europeana de Justitie, functie care era rezervata initial doar membrilor cu vechime ca Franta, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania. La fel ca si Marea Britanie, Polonia a obtinut si importante derogari de la Carta Drepturilor Fundamentale, care va avea efecte juridice diferite de la un stat la altul. Italia, cea de-a treia voce care se impotrivea Tratatului, a reusit sa scape de "umilinta nationala" la care ar fi fost supusa, daca i s-ar fi acordat un numar mai mic de locuri in parlament decat Marii Britanii sau Frantei.
Textul noului Tratat pastreaza inovatiile Constitutiei din 2003 si include amendamente la Tratatele de la Maastricht, Amsterdam si Nisa.
Termenul "Constitutie", devenit controversat, sau simbolurile Uniunii - stat, steagul cu stele galbene pe fond albastru, Oda Bucuriei, moneda unica -, care ating sensibilitatile nationale ale unora dintre cetatenii celor 27 de state, nu apar in textul Tratatului de la Lisabona. Dar ele vor fi folosite in continuare.
Competitia interinstitutionala a transformat Parlamentul European in marele castigator, acesta a dobandit prerogative egale cu cele ale Consiliului European. Invinsul a fost Comisia Europeana, care din 2014 va avea mai putini membri, 2/3 din numarul statelor membre.
Pentru controversata functie de ministru de Extrene al Uniunii s-a gasit ca solutie mentinerea actualei titulaturi, Inalt Reprezentant pentru Politica Externa, care va cumula atributiile comisarului european pentru relatii externe si politica de vecinatate si vicepresedinte al Comisiei Europene.
Compromisul celor 27 a fost aproape unanim in privinta modalitatii de ratificare: se va apela la consultarea parlamentelor nationale, teama de un nou esec institutional atarnand ca sabia lui Damocles deasupra capetelor liderilor europeni. Singura Irlanda trebuie sa se confrunte cu electoratul la referendum, iar o respingere din partea acesteia ar distruge intreaga arhitectura institutionala asamblata in 2007.
Teama liderilor europeni de un nou esec este mare, mai ales ca solutia "parlamentara" a ratificarii a fost deja criticata de opozitia politica din cateva state.
