Revoluţia arabă: Qatar şi Arabia Saudită, câştigători sau învinşi?

Entuziasmate de revoluția arabă din 2011, multe voci s-au grăbit să prezică decăderea monarhiilor din Golf. Cu toate acestea, Arabia Saudită şi Qatarul, rivali pentru poziţia de lider al lumii arabe, nu au fost afectate, numărându-se printre cei mai mari susţinători ai revoluţionarilor. Dacă în 2011 cele două monarhii erau considerate de populaţia din statele care au trecut prin episodul „Primăvara Arabă“ drept forţe eliberatoare, după aproximativ trei ani apreciata implicare a generat indignare, nemulţumire populară şi chiar scandal diplomatic.

Curentul revoluționar care a debutat în Nordul Africii nu a avut un impact pro­fund în regiunea Golfului. Situaţia din Qa­tar şi Arabia Saudită a fost repede con­trolată şi direcţionată spre ceea ce s-a transformat în­tr-o saturare rapidă a su­puşilor cu promisiuni pri­vind programe pentru cre­area de locuri de muncă, construcţii de noi locuinţe, burse sociale, ajutoare eco­nomice pentru cei care ini­ţiau propriile afaceri etc. Ex­ceptând Bahreinul, care s-a confruntat cu mişcări stradale de amploare, autorităţile din Ara­bia Saudită au reuşit rapid să calmeze spi­ritele, în special în regiunea estică pre­do­minant şiită, şi au alocat un buget de apro­ximativ 70 de miliarde de dolari pentru pro­gramele iniţiate, mulţumind astfel o populaţie frustrată în principal de modul în care uriaşele rente provenite din petrol sunt împărţite dincolo de Casa Regală. Măsuri politice nesemnificative, precum ale­geri municipale, au fost de asemenea asu­mate, acestea neavând însă capacitatea de a demara reforme majore. În Qatar, s-a mers mai departe uimind comunitatea in­ternaţională când Şeicul Hamad bin Kha­lifa Al-Thani (61 de ani) şi-a anunţat, în iunie 2013, abdicarea în favoarea fiului său, Şeicul Tamim bin Hamad bin Khalifa al-Thani (33 de ani).

Apatia proverbială a populaţiei din Golf faţă de schimbare a fost un motiv în plus de linişte pentru liderii de la Doha şi Ri­ad, care au devenit extrem de vocali împotriva regimurilor contestate în Tunisia, Libia, Egipt, Yemen sau Siria şi s-au transformat în principalii susţinători ai revoltelor. Suportul acestora a mers din­colo de discursurile televizate, destinate mai mult uzului intern pentru a de­mons­tra deschiderea faţă de reformă. Acţiunile celor două monarhii nu au fost consecinţa unei apropieri ideologice, ci mai degrabă rezultatul unui calcul extrem de pragmatic şi strategic.

Într-o primă etapă a revoltelor arabe, în contextul impredictibilității noului feno­men şi al lipsei unor prognoze privind vi­i­torul şi capacitatea acestuia de a se ex­tin­de din plan local în cel regional, Qatarul şi Arabia Saudită au adoptat o atitudine mai rezervată, în special în cazul Tunisiei. Ulterior, pe măsură ce „Primăvara Arabă“ a cuprins şi alte state, medierea saudită sau qatareză, miliardele de dolari trans­mise de la Doha sau Riad pentru procesul de tranziţie, ajutorul militar acordat re­be­lilor împotriva armatelor şi iniţiative pre­cum cea a Qatarului, care s-a alăturat cam­paniei NATO împotriva colonelului Gad­dafi punând la dispoziţie chiar şase avioane de luptă, au atras admiraţia revo­luţionarilor, care scandau numele acestor state la fiecare demonstraţie. De ase­me­nea, implicarea Arabiei Saudite în pro­ce­sul de negociere care a vizat cedarea pu­te­rii de către regimul condus de Al-Saleh în Yemen a fost considerată decisivă pentru modul în care etapa confruntărilor directe dintre autorităţi şi revoluţionari s-a fi­nalizat. Aprecierea popu­lară de care s-au bucurat cele două capitale nu a fost însă de lungă durată. Acu­zaţiile referitoare la ames­tecarea Qatarului şi a Ara­biei Saudite în afacerile interne şi suspiciunile pri­vind susţinerea unor anu­mite grupări au stârnit ne­mulţumire.

Influenţa Qatarului asupra regimului islamist de la Tunis a indignat populaţia, care consideră micul emirat din Golf principala cauză a succesului de care se bucură islamismul radical în Tu­ni­sia. Deşi Doha a investit sute de mi­li­oane de dolari în Tunisia, inclusiv în lo­cu­inţe so­ciale, iar succesul recuperării fon­du­rilor ascunse de fostul dictator a fost atri­buit unui avocat qatarez care a condus gru­pul ONU însărcinat cu această ches­tiu­ne, Qa­tarul este privit drept principalul ac­tor ex­tern vinovat pentru deraierea „Re­voluţiei de Iasomie“. În luna apri­lie a aces­tui an, intervenţiile publice ale preşe­din­telui Mar­zouki prin care i-a „cer­tat“ pe tu­nisienii care insultă Qatarul au făcut de­liciul pre­sei locale, amintind de fostul mi­nistru de Externe tunisian, Rafik Abdessa­lem, „acu­zat“ că va muta capitala ţării la Doha.

Dacă în Tunisia reticienţa faţă de influenţa crescândă a Qatarului se manifestă în special la nivelul populaţiei, în Libia şi Egipt autorităţile au devenit foarte vocale împotriva emiratului. Chiar dacă Doha a fost printre primele capitale care au re­cu­noscut în 2011 Consiliul Naţional Interimar de Tranziţie de la Benghazi şi a vândut pe­trol libian când războiul civil din această ţară făcea practic imposibile astfel de tran­zacţii, noile autorităţi de la Tripoli con­si­deră că emiratul din Golf contribuie activ la perpetuarea stării de instabilitate din Libia. „Pigmeul cu pumn de gigant“, du­pă cum a fost descris Qatarul de către The Economist, este acuzat că furnizează în continuare armament diverselor grupări de rebeli. În plus, o serie de disidenți isla­mişti libieni refugiaţi în Qatar în timpul lui Gaddafi s-au folosit de schimbarea re­gimului de la Tripoli pentru a se întoarce în Libia, redevenind activi cu susţinerea emiratului. În Egipt, Qatarul a fost prin­ci­palul susţinător al Fraţilor Musulmani, ofe­rindu-le un ajutor financiar de peste 8 mi­liarde de dolari SUA. Schimbarea de regim din vară şi preluarea puterii de către ge­neralul Al-Sissi au dovedit că pariul Qa­ta­rului a fost unul necâştigător. În plus, ca­nalul qatarez Al-Jazeera a fost închis din dispoziţia noilor autorităţi de la Cairo, iar corespondenţii postului au fost expulzaţi.

Strategia agresivă adoptată de fostul emir al Qatarului în ceea ce priveşte acapararea noilor re­gimuri postrevoluţionare nu a fost împărtăşită şi de Arabia Sau­dită, mai rezervată în demersurile sale in­ter­na­ţio­nale. Opozant declarat al miş­că­ri­lor isla­miste precum Fraţii Musulmani, mo­­narhia saudită a favorizat regimul mi­litar de la Cairo instalat în vară. Pe măsură ce UE sau SUA anunţau că vor suspenda asis­tenţa financiară acordată Egiptului în ur­ma crizei din august 2013, Riadul a acor­dat regimului militar peste 5 miliarde de do­lari. Preocupată de modul în care po­pu­laţia Regatului ar putea reacţiona la miş­cările populare din Nordul Africii, Riadul a încercat să tempereze efectul de domino al „Revoluţiei de Iasomie“ din Tunisia, acor­dând azil fostului preşedinte tunisian Ben Ali. De asemenea, a intervenit în Ye­men pentru medierea conflictuluil încer­când menţinerea la putere a fostului pre­şedinte Al-Saleh, în timp ce în Bahrain a trimis aproximativ 1.000 de soldaţi din Gar­da Naţională, armata care se ocupă strict de protecţia familiei regale.

Pe de altă parte, chiar dacă dezamăgit de mo­dul în care Hosni Mubarak a fost aban­donat de Washington, Riadul a profitat de oportunitatea oferită de „Primăvara Ara­bă“ pentru a-i înlătura pe acei lideri arabi incomozi. Animozităţile dintre Casa Re­ga­lă saudită şi colonelul Gaddafi sunt cu­nos­cute, eforturile Riadului pentru schim­ba­rea regimului de la Tripoli fiind pe mă­sură. Aceeași tactică se remarcă şi în Siria, unde schimbarea regimului este principala prioritate a Arabiei Saudite, care încearcă scoaterea Damascului de sub influenţa Iranului. În Siria, Doha şi Riadul au acelaşi scop, singura diferenţă fiind mijloacele folosite pentru a-l atinge. Dacă la început a existat o tentativă de colaborare între ce­le două capitale, se pare că Doha îşi men­ţine preferinţa pentru grupările islamiste, fiind unul dintre finanţatorii principali ai ramurii siriene a Fraţilor Musulmani, în timp ce Riadul ar susţine Armata Liberă Si­riană sau chiar o armată islamică care nu include Al-Qaeda. Fluiditatea situaţiei din această ţară se transmite şi asupra modului în care cele două monarhii se ra­portează la opoziţia siriană, preferinţele variind în funcție de interesele mo­men­tului şi perspective.

După aproximativ trei ani de la debutul mişcărilor populare arabe, câştigătorii şi învinşii sunt încă greu de identificat. Din punctul de vedere al ma­rilor actori politici externi, situaţia este extrem de neclară, pariurile făcute de Qa­tar şi Arabia Saudită fiind încă în curs de derulare. În timp ce Qatarul riscă, jucând rolul copilului rebel care are resurse pen­tru fiecare mişcare, Arabia Saudită a ac­ţionat în concordanţă cu maturitatea lide­rilor săi. Poate cel mai riscant pariu pe ca­re cele două capitale şi l-au asumat a fost să aplaude şi să susţină „Primăvara Ara­bă“ a altor state, cu riscul ca acest fe­no­men să se extindă rapid şi la propriii ce­tă­ţeni. Pentru moment, pare pariul din care au avut cel mai mult de câştigat.

* Mihai Pătru este doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, şi cercetător asociat la Institutul Diplomatic Român.