Pe aceeași temă
Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Ucraina s-a încheiat cu victoria la scor a liderului opoziţiei, Viktor Ianukovici, cu 35,4%, urmat de premierul Iulia Timoşenko – 24,9% şi de Serghei Tighipko – 13%. Preşedintele Viktor Iuşcenko ocupă locul 5, cu doar 5,5%. Turul al II-lea al alegerilor se va desfăşura la 7 februarie, între Ianukovici şi Timoşenko.
După revoluţia portocalie de la Kiev, mai ales în Occident, mulţi aşteptau efectul de domino în fostul spaţiu sovietic, care să ducă la înlocuirea regimurilor autoritare cu unele democratice şi liberale. Pe primul loc pe lista schimbării era Belarus, urmat de Armenia, Azerbaidjan şi chiar de Uzbekistan. Însă singura piesă a dominoului care a căzut a fost Kîrgîzstanul, unde revoluţia lalelelor l-a pus pe fugă pe preşedintele Akaev.
Observatorii aşteptau mari schimbări în Georgia şi Ucraina. Ei porneau de la premisa că democratizarea este inevitabilă şi n-au observat fragilitatea noilor democraţii. Nici reacţia Rusiei n-a fost prevăzută. În plină ofensivă pentru refacerea influenţei în aşa-numita „străinătate apropiată“, Rusia a urmărit împiedicarea venirii la putere a unor lideri prooccidentali în fostele republici sovietice şi a supus Georgia şi Ucraina presiunilor politice, chiar militare, şi, în primul rând, economice.
La 5 ani de la revoluţia portocalie, rezultatele dezamăgesc. Revoluţia portocalie nu a favorizat răspândirea democraţiei, ci, mai degrabă, a oferit pretextul consolidării regimurilor autoritare. Liderii societăţii civile, organizaţiile neguvernamentale, mai ales cele de tineret, au fost supuse presiunii crescânde a regimurilor care vedeau în ei/ele principala ameninţare. Aplauzele occidentalilor n-au fost însoţite de proiecte concrete de integrare a acestui spaţiu. UE a fost foarte rezervată în privinţa perspectivelor de aderare ale Ucrainei, Georgiei şi Republicii Moldova. La 5 ani de la revoluţia portocalie, Ucraina este colegă cu Belarus în Parteneriatul Estic, un proiect modest al Bruxellesului.
Cu ce a rămas Ucraina după 5 ani de regim portocaliu? Relaţii mai strânse cu Occidentul: UE a devenit principalul partener comercial şi cel mai mare investitor; cu un succes la Eurovision; cu Campionalul European de Fotbal din 2012...
Chiar dacă acum majoritatea comentatorilor critică prestaţia portocaliilor şi vorbeşte despre eşecul lor, nu trebuie uitat că victoria lui Viktor Iuşcenko în cel de-„al treilea“ tur al alegerilor prezidenţiale, desfăşurat la 24 ianuarie 2005, a readus Ucraina pe un drum european, al democraţiei şi liberalismului, şi a împiedicat realizarea transferului de putere, după un model moscovit.
În ciuda numeroaselor scandaluri, a instabilităţii şi a imprevizibilităţii scenei politice, Ucraina a adoptat un model occidental, în graniţele căruia a şi evoluat. Orice analiză a primului deceniu din mileniul al treilea trebuie să pornească de la această fundamentală constatare. Ucraina, care nu are o cultură politică diferită de Belarus, Republica Moldova sau Rusia, a devenit avanpostul Occidentului în fostul spaţiu sovietic.
Viktor Iuşcenko şi Iulia Timoşenko au fost liderii de necontestat ai revoluţiei portocalii. Aveau toate datele să formeze o echipă omogenă. Lucraseră împreună în guvernul format de Leonid Kucima în decembrie 1999, după câştigarea celui de-al doilea mandat de preşedinte, Iuşcenko în funcţia de premier, iar Timoşenko ca prim-vicepremier. Colaboraseră bine şi în opoziţie. Însă, în primăvara 2005, între Timoşenko şi Iuşcenko începe un conflict mocnit, care la începutul toamnei degenerează. Se aud grave acuzaţii de corupţie şi de trădare a idealurilor portocalii, iar Timoşenko este demisă. Alegerile parlamentare au fost câştigate de Partidul Regiunilor, condus de Viktor Ianukovici, care este numit premier. Timoşenko, care obţinuse 22% din voturi, a trecut în opoziţie. În curând însă, este tot mai evident că Partidul Regiunilor încearcă să-şi construiască o majoritate constituţională, prin „cumpărarea“ de deputaţi, cu intenţia de a redesena atribuţiile principalelor instituţii ale Ucrainei. Iuşcenko dizolvă Rada Supremă şi organizează alegeri anticipate în 2007, câştigate de Timoşenko cu 30%, care revine în fotoliul de premier, refăcând vechea coaliţie portocalie. Pe fondul adâncirii crizei economice, relaţiile preşedinte–premier devin tot mai tensionate. Popularitatea lui Iuşcenko coboară la 3%, în vreme ce Timoşenko se menţine la o cotă de peste 20%.
În alegerile prezidenţiale s-au înscris 18 candidaţi. Pentru fotoliul de preşedinte vor concura în turul al doilea, decisiv, Ianukovici şi Timoşenko. Fiecare dintre cei doi candidaţi are în spate câte un clan, Timoşenko – Dnepropetrovsk, iar Ianukovici - Donbass. În perioada sovietică, între cele două grupări s-au purtat lungi dispute în jurul resurselor centrului. Primele două cincinale au fost perioada de glorie a Donbassului, centrul industriei miniere şi metalurgice. Odată cu venirea la putere a lui Brejnev, clanul de la Dnepropetrovsk va prelua pentru mai multe decenii controlul asupra Ucrainei sovietice. Paradoxal, clanul Donbass va fi readus la putere în 2002 de Kucima, reprezentant al Dnepropetrovskului, în încercarea de a restabili echilibrul între diferitele clanuri. Curând, însă, Kucima va fi depăşit de situaţie, iar Ianukovici rupe echilibrul în favoarea clanului Donbass. Toate celelalte grupări se adună în spatele lui Iuşcenko şi-i sprijină candidatura în toamna 2004. Este o altă lectură a revoluţiei portocalii, pe care am împrumutat-o de la analiştii ucraineni. Guvernarea portocalie n-a produs mutaţii semnificative în raporturile de putere dintre cele două principale clanuri, care se înfruntă acum în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale.
Încă din anii perestroikăi lui Gorbaciov, d-na Timoşenko şi-a descoperit înclinaţia spre afaceri. A deschis saloane pentru filme video, iar la scurt timp după destrămarea URSS a înfiinţat corporaţia Sistemele Energetice Unite. Până astăzi afacerile cu petrol şi gaz din acei ani ale Iuliei Timoşenko sunt înconjurate de mister. Cu siguranţă, ea a fost susţinută de premierul Pavel Lazarenko, şeful clanului Dnepropetrovsk, care astăzi se află într-o închisoare din SUA, condamnat pentru spălare de bani şi înşelăciune. A intrat în guvernul Iuşcenko cu misiunea de a reforma piaţa energiei din Ucraina, pe care a curăţat-o de intermediari. În 2000, soţul ei a fost arestat tocmai pentru afacerile din energie, iar câteva luni mai târziu Iulia Timoşenko a fost demisă din guvern. A fost arestată timp de 30 de zile, sub acuzaţia de contrabandă cu valută şi neplata unor mari sume datorate statului. Participă activ la acţiunea opoziţiei, Ucraina fără Kucima, iar la alegerile din 2002 mişcarea politică pe care o înfiinţase obţine peste 7%. Doi ani mai târziu s-a alăturat opoziţiei unite, devenind eroina revoluţiei portocalii.
Viktor Ianukovici s-a ciocnit de Codul Penal încă de la o vârstă fragedă. Despre episoadele penale, de la 17 şi respectiv 20 de ani, liderul Partidului Regiunilor spune că sunt „greşelile tinereţii“. La 30 de ani, tânărul Ianukovici ocupa deja funcţii de răspundere la Donbass. Însă cariera în administraţia regională începe abia în 1996. Un an mai târziu este numit guvernator, funcţie în care se dovedeşte extrem de brutal, dar şi eficient. Proba o dă în toamna 1999, când Kucima obţine rezultate surprinzător de bune în regiunea Donbass la alegerile prezidenţiale. Premier din 2002, din 2003 la conducerea Partidului Regiunilor, iniţial o grupare politică obscură care făcea parte din coaliţia proprezidenţială, Ianukovici şi-a dovedit eficienţa în orice funcţie.
Desemnat „succesor“ de către Kucima, Ianukovici dă dovadă de exces de zel în campania electorală, insistând pe apărarea intereselor rusofonilor şi pe apropierea de Moscova, ceea ce-i îndepărtează electoratul din centrul şi vestul Ucrainei. După pierderea alegerilor prezidenţiale, a trecut în opoziţie, revenind pentru scurt timp la putere în 2006-2007.
Campania electorală a fost dominată de atacuri la persoană, acuzaţii de corupţie şi mai ales acuzaţii de falsificare a rezultatului votului. În ultimele zile de campanie, atât Timoşenko, cât şi Ianukovici s-au adresat OSCE şi comunităţii internaţionale, denunţând fiecare pregătirea falsificării alegerilor de către contracandidaţii săi. De altfel, potrivit unui recent sondaj de opinie, doar 4,5% dintre cetăţeni cred că alegerile vor fi corecte. //
