Revoluția Maidanului

Revoluția Maidanului pune problema schimbării generațiilor în politică, înainte de toate a împrospătării elitei politice.

Ce se întâmplă de două luni în centrul Kie­­vului, în Piața Independenței, este a treia fază a revoluției începute în 1991 și con­ti­nuate în 2004. În felul cel mai direct cu putință, sutele de mii de manifestanți de la Kiev confirmă statalitatea, su­ve­ra­ni­ta­tea și independența Ucrainei. În plus, no­ul Maidan marchează sfârșitul men­ta­li­tăților moștenite din epoca sovietică.

Care sunt forțele care au făcut posibilă o astfel de mișcare contestatară? Aparent, forța acestui protest este dată de re­gă­sirea dintre opinia publică și opoziția po­litică. Doar aparent, pentru că, în rea­li­ta­te, opoziția politică nu era pregătită pen­tru un astfel de scenariu și, mai mult, a sărit din mers, în ultimul vagon, când tre­nul ieșea din gară. Dacă nu opoziția cu structurile ei politice, care este mo­torul acestui protest?

Revoluția Maidanului este a clasei de mij­loc, care nu e reprezentată nici în struc­turile puterii și nici în cele ale opoziției. Activismul civic al clasei de mijloc este vi­zibil pe Maidan și are valoare de au­to­confirmare a importanței ei. Singură, cla­sa de mijloc n-ar fi reușit să pună pe roa­te un astfel de protest.

Fără tineri, în special fără studenți, n-ar fi fost niciun Maidan 2.0. Acești tineri nu au memoria URSS, au crescut într-o Ucrai­nă independentă. Ei au participat încă din prima etapă la Maidan, iar în multe momente s-au dovedit a fi masa critică. Nu puțini comentatori au com­pa­rat Euro-Maidanul cu mișcările stu­den­țești din SUA, Franța, Japonia din 1968. Tinerii care participă la proteste au valori și principii europene, pentru care știu să lupte. De fapt, acești tineri sunt garanția unei Ucraine independente, suverane, na­ționale și eurointegrate. De la ei, de la stu­denți, a pornit protestul, nu doar ca o sancționare a regimului Ianukovici pen­tru că a suspendat semnarea acordurilor cu UE, cât ca o reacție la corupția și in­competența puterii, care îi lipsește pe ei, pe tineri, de orice perspectivă.

Revoluția Maidanului pune problema schimbării generațiilor în politică, înainte de toate a împrospătării elitei politice. Iar tânăra generație confirmă pe Maidan pro­priile ambiții politice.

Alături de tineri, un alt aliat al clasei de mij­loc este, poate părea unora para­do­xal, marele capital din Ucraina, dar nu cel oli­garhic. Marele capital a început să iasă din zona cenușie a economiei. E su­fi­ci­ent de puternic pentru a nu a mai avea nevoie de protecția înalților func­ționari ai statului. Acum, marele capital are alte nevoi: o reală debirocratizare a sta­tului, a economiei, a societății, re­for­me de­mo­cratice, o economie de piață re­ală, sta­bilitate politică și socială, re­pre­zen­tare externă de un înalt nivel care să asigure condiții favorabile integrării în struc­turile politice și economice inter­na­ționale.

Clasa de mijloc, tineretul, mai ales stu­denții, reprezentanții marelui capital pot fi factorii care să asigure victoria Mai­danului. Însă, pe termen lung. Pentru că, pe termen scurt, opoziția are aceeași ori­gine genetică cu puterea. În fapt, sutele de mii de oameni care au ieșit în stradă protestează împotriva întregii clase po­li­tice, incapabilă să producă, după mai bi­ne de două decenii de independență, bu­năstare, stabilitate politică și socială.

Dacă viitorul poate fi luminos, pe termen scurt, lucrurile sunt mult mai com­pli­ca­te. Președintele Ianukovici pierde pe zi ce trece controlul asupra teritoriului ță­rii, sediile administrațiilor locale din di­ver­se zone sunt ocupate de către pro­testatari și, dacă nu intervine o schim­ba­re dramatică, în puține săptămâni, cea mai mare, ca teritoriu, țară din Europa Centrală și de Est va deveni ne­gu­ver­na­bilă, putând intra în colaps. Consecințele pentru întreaga regiune pot fi dramatice.

În aceste condiții, un factor extern ar pu­tea încerca să contribuie la restabilizarea situației din Ucraina. Aici, nu sunt decât două variante: Rusia sau Occidentul. În­să Occidentul nu mai poate face mare lu­cru, după noiembrie 2013, de când Ianu­kovici a refuzat să semneze acordurile cu UE, lucru care a și declanșat primul val de proteste. Influența Rusiei în Ucrai­na a crescut în aceste ultime luni, de când Putin a venit în ajutorul lui Ianu­kovici cu un împrumut de 15 miliarde de dolari, ceea ce salvează guvernul de la faliment, și a scăzut prețul la gaz. Dacă Bruxellesul nu mai are nicio pârghie să pună presiune pe Kiev, Moscova poate să-i ceară lui Ianukovici să pună capăt violențelor, să caute o rezolvare politică negociată cu Maidanul a crizei, ame­nin­țându-l că, în caz contrar, nu mai pri­mește următoarea tranșă din ajutorul fi­nanciar. Cu siguranță că acest lucru nu se va întâmpla. Ministrul de Externe, La­vrov, a acuzat opoziția și forțe externe, fără să precizeze la cine se referă, pen­tru violențele din Ucraina. De altfel, Mos­co­va mai acuzase în trecut și România pentru revoluția Twitter de la Chișinău, din aprilie 2009.