'Rinocerizarea' fraţilor Tsarnaev

Deşi există încă multe semne de întrebare, totuşi, una dintre cele mai probabile explicaţii-ipoteză pentru recentele atentate de la Boston este mai degrabă perspectiva unui lup singuratic decât cea a unei reţele teroriste extinse.

„Catalizatorul radicalizării“

Un celebru raport din 2007 al NYPD (Radicalization in the West-The Homegrown Threat semnat de Mitchell D. Silber şi Arvin Bhatt) consideră Internetul ca fi­ind „un motor şi un catalizator al radicalizării“. Astăzi, oricine poate fi reţelizat. Oricine poate avea acces la computer şi iPad-uri. Problema apare când indivizi prăbuşiţi, care se simt excluşi so­cietal, care caută răspunsuri pen­tru criza lor în intimitatea com­puterului personal inter­acţio­nea­ză cu un anumit tip de realitate virtuală. Întrebarea cheie devine: ce imagini accesează, ce citesc, ce informaţii consumă şi ce îi mo­bilizează? Spre exemplu, s-a des­coperit că, în cazul atentatorilor londonezi de la 7 iulie 2005, a exis­tat un tipar: rolul Bosniei, al Kaşmirului, al Ceceniei a fost elec­trizant. Sunt imagini care au adus fronturile jihadiste în su­frageriile de pre­tutindeni, exer­ci­tând totodată o irezistibilă forţă de mobilizare. Este şi cazul gemenelor Ima­ne şi Sanae Laghriss, arestate în august 2003 pen­tru pla­ni­fi­ca­rea de atacuri si­nucigaşe asupra par­lamentului din Rabat. Pentru cele două surori, procesul ra­di­calizării a fost amorsat când Sa­nae a privit la televizor imaginea unui băieţel palestinian ucis de gloanţe israeliene. Este ceea ce li­teratura de specialitate numeşte „propaganda faptelor“: incitarea la violenţă a unui public ţintă prin acţiuni dramatice menite să genereze un sentiment de revoltă morală acută (John Mackinlay). Ul­terior, modelate atent de an­treprenori ai radicalismului, aces­te energii (jihadiste) pot ajunge să fie detonate pe străzile Ves­tului. Din interviurile pre­li­mi­na­re, în cazul fraţilor Tsarnaev ima­ginile care i-au plasat pe panta ra­dicalizării ţin de acţiunile SUA din Irak şi Afganistan.

Pe acest fond, este iniţiat un proces de transfigurare, de „ri­no­cerizare“. Schimbarea bruscă a stilului vestimentar, trans­for­ma­rea atitudinii şi a discursului, re­nunţarea la fumat, la alcool, frec­ventarea moscheilor - sunt toate semne vizibile de redefinire a propriei identităţi. De fapt, rup­tura dintre Tamerlan şi unchiul său survine pe fondul trans­for­mării sale.

Redefinirea identităţii

În faţa eşecurilor personale, Ta­merlan se refugiază într-un dis­curs exclusiv religios. Până şi so­ţia sa (Katherine Osborn Russell) îşi redefineşte, sub influenţa lui Ta­merlan, întreaga identitate. Spre uimirea familiei sale americane, aceasta ajunge să renunţe la şcoa­lă, adoptând o stilistică musul­mană, „acoperindu-şi picioarele şi braţele“ şi purtând tra­di­ţio­nalul hijab. Treptat, Tamerlan re­nunţă la box, devenind con­su­mator de predici radicale şi fiind interesat de materiale care vor­besc metaforic despre sfărşit, des­pre capătul unui drum: „Sfârşitul este aproape“, „Ultima ta zi pe pământ“, „Îmi voi dedica viaţa jihadului“. Valorile americane par să îl revolte. Iese de mai multe ori în evidenţă atunci când, la moscheea din apropierea apar­ta­mentului său din Boston, în­trerupe predicile care îi încurajau pe credincioşii din comunitate să celebreze simboluri esenţiale pen­tru imaginarul cetăţeniei ame­ri­cane: Ziua Recunoştinţei, 4 Iulie. Odată, Tamerlan a explodat pur şi simplu când Martin Luther King Jr. i-a fost recomandat ca mo­del de virtute religioasă.

Influenţa fratelui mai mare

Deşi despre transformarea fra­te­lui mai mic se cunosc încă prea pu­ţine elemente, nu este exclus, ca şi în cazul gemenelor din Ra­bat, ca fratele cel mare să fi exer­citat influenţa decisivă. Ci­tând pri­eteni apropiaţi lui Djo­khar,  Washington Post relatează că îna­inte cu două săptămâni de să­vâr­şirea atentatului, acesta în­cepuse să fie inspirat de stilul fra­telui său. Şcoala nu îl mai pre­ocupa. Sin­gu­rele lucruri cu ade­vărat impor­tan­te deveniseră re­ligia şi Dumnezeu.

Rolul facilitatorului

Pe fond însă, radicalizarea este un proces, nu se întâmplă peste noapte. În mai toate cazurile există un facilitator, un in­ter­mediar dispus să îi ghideze pe potenţialii prozeliţi şi care la un moment dat începe să le arate „adevărata cale“. În relatările des­pre „rinocerizarea“ lui Ta­merlan apare figura misterioasă a unui oarecare „Misha“, un ame­rican cu origini armene recent convertit la Islam, despre care unchiul său spune că discursul şi ideile sale îi cuceriseră nepotul. Mai mult, mama sa era mul­ţumită de faptul că fiul ei „învaţă lucruri înţelepte“.

Probabil că una dintre cele mai eficiente reţete de prevenire a acestui tip de terorism este cea implementată de Departamentul de Poliţie din New York (NYPD). Esenţa modelului împrumută până la un punct idei din doctrina de contrainsurgenţă. Cheia o reprezintă comunităţile. Astfel, prezenţa la firul ierbii şi capacitatea de a culege informaţii relevante despre comportamentul şi atitudinea membrilor comunităţii devine o prioritate. Totodată, recrutarea de consilieri şi chiar poliţişti direct din cartierele problemă a devenit în timp o rutină. Rolul acestora din urmă este acela al unor intermediari între sensibilităţile culturale ale comunităţii şi poliţie. Ideea de fond a întregului proiect este că „lupta împotriva terorismului este o problemă a comunităţii. În consecinţă, aceasta trebuie să devină responsabilă pentru protecţia sa“, spune psihologul Marc Sageman, într-o carte publicată în 2008-Leaderless Jihad, dar redevenită celebră după atacurile de la Boston. Desigur, investiţia este pe măsură: dintr-un buget de 4,6 miliarde dolari, 330 de milioane sunt alocate combaterii terorismului. Rezultatul? 12 tentative de atacuri, din categoria leaderless jihad, dejucate după momentul 11 septembrie 2001. Pentru Raymond Kelly, şeful NYPD, secretul succesului constă în „relaţia foarte strânsă de lucru dezvoltată la nivelul comunităţii musulmane. Am un grup de formatori de opinie din comunitatea musulmană pe care îi întâlnesc în mod regulat. Particip la numeroase întâlniri comunitare. Pe de altă parte, avem relații de lucru foarte puternice cu toate comunităţile oraşului. Acesta este un mediu complex, un oraș complex. Mă aflu în departamentul de poliție de o lungă perioadă de timp şi pot să afirm că relaţiile noastre sunt mai bune acum, după părerea mea, decât au fost vreodată“. Colaborarea presupune o monitorizare cuprinzătoare axată pe patru piloni: preradicalizare, transformarea identităţii pe fondul unei crize identitare, îndoctrinare, jihad. //

* Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Universitatea Syracuse.