Pe aceeași temă
Democratia privilegiilor: ruta Nairobi-Bagdad, escala la Bucuresti
Opinia publica sau mass-media din Romania nu par foarte preocupate de ce se intampla in Africa. Regimul comunist investise bani in programe de dezvoltare in unele tari africane. Asa se explica faptul ca unii africani, in tara sau in afara, vorbesc romaneste cu accent ardelenesc sau debit bucurestean. Nu parem sa fim o natiune cu sensibilitati, compasiuni sau empatie pentru problemele celor de departe, atata timp cat ne confruntam noi insine cu problemele tranzitiei, iar modelele declarate si privirile dorintei ne sunt atintite spre Occident. Totusi, poate tocmai pentru ca avem recenta experienta a tranzitiei, ar trebui sa ne intereseze ce se petrece si in alte parti. Evenimentele recente din Kenya au fost sporadic si lapidar prezentate in presa romana, trecand cvasinepercepute. Cronologia crizei keniene ne poate spune, insa, multe despre riscurile la care suntem supusi ca noi democratii sau "democratii restaurate". La fel, avatarurile Irakului ne pot fi lectii utile nu doar sub aspectul interventiei militare preponderent mediatizate, cat si al unei intregi logici de considerare a politicii si de articulare a institutiilor democratice proaspat implantate intr-un sol arid.
Impartirea puterii. Ce urmeaza dupa?
Kenya a fost considerata, multi ani, drept una dintre cele mai stabile tari din Africa si, din 1991, o democratie promitatoare. In decembrie, anul trecut, rezultatele alegerilor au fost contestate de opozitie, care a acuzat regimul Kibaki ca a falsificat buletinele de vot pentru a-l impiedica pe liderul opozitiei sa devina presedinte. In 3 luni de violente, peste 2.500 de oameni au pierit si de zece ori mai multi si-au gasit refugiu in zone mai sigure..jpg)
Ce a determinat violentele din aceasta tara, care parea - ca si, recent, Timorul de Est - asezata pe un drum bun, fiind cea mai mare economie din Africa de Est? Nu numai nevoia de reprezentare politica a fost importanta. Confruntarile s-au suprapus pe diferende politice, dar si pe diferente tribale, tribul majoritar, Kikuyu, controland politica si afacerile de la obtinerea independentei, in 1963. Sa nu uitam nici ca, dupa 18 ani de reforme si promisiuni democratice, 60% din populatia Kenyei traieste cu sub un dolar pe zi.
In mod fericit, criza a fost solutionata recent prin interventia unor mediatori regionali si internationali, in special a fostului secretar general al ONU, Kofi Annan. Ca si in alte cazuri, solutia a fost un "acord de impartire a puterii" si, pe cale de consecinta, de control al resurselor. Astfel, presedintele a ramas acelasi, liderul opozitiei, din alt trib, a devenit premier, iar posturile in guvern au fost impartite in egala masura. In viitor, Constitutia ar putea fi amendata pentru a redistribui greutatea influentei intre ramurile puterii. Se estimeaza ca totalul costurilor cu salariile si alte beneficii pentru un guvern de 92 de ministri si ministri adjuncti ar ajunge la 5% din PIB-ul tarii. Fiecare dintre cei 40 de ministri castiga 18.000 de dolari pe luna, fara a numara privilegiile asociate functiei. Kenienii au denumit guvernul gonflat "Cabinetul celor 40", aluzie la ceata lui Ali Baba.
Totusi, acesta poate parea un pret nu asa de mare de platit comparat cu cat ar fi costat destabilizarea economiei tarii, dependenta de turism. Daca ne gandim la Irak, acest acord este totusi un progres, pentru ca cel putin intelegerea a obtinut pacea si a oprit violentele de strada. Intrebarea este daca guvernul kenian, de larga coalitie, va fi eficient, nefiind de fapt decat un mijloc de rasplatire a elitei loiale fiecarei coalitii de forte politice, alaturate conjunctural.
In fond, asa cum am vazut si in cazul Romaniei la inceputul perioadei de tranzitie, cand "opozitia" si "puterea" erau polarizate si isi contestau insusi dreptul si legitimitatea de a exista, este dificil sa obtii imediat, dupa momentul fondator al unui nou regim democratic, un pact al elitelor si o situatie in care alternantele la guvernare sa se produca fara sincope si contestari. Guvernul renunta la putere cand o pierde prin alegeri pentru ca apreciaza ca are sanse sa le castige pe urmatoarele, iar riscul de a nu urma regulile jocului ar excede potentialele beneficii de a incerca sa pastreze puterea.
Am depasit mineriadele, demonstratiile si actiunile protestatare de strada, riscurile nationalistilor gen Milosevici sau capcanele problemelor cu vecinii (desi mai avem chestiuni frontaliere inca deschise, iar demagogii si nationalistii obtin scoruri electorale bune). Aceasta nu e putin. Dar nu e totul. Ceea ce trebuie sa se produca dupa aceasta etapa de pacificare si intrare in jocul democratic, al carei pret pare a fi o complicitate a impartirii puterii, este o guvernare eficienta si asezarea raporturilor din societate pe fundamentele responsabilitatii si respectului legilor. Dupa impartirea puterii si pacificarea competitiei politice trebuie eliminate coruptia si sistemul clientelar prin revigorarea si consolidarea spiritului civic si a sentimentului serviciului pentru binele comun. Or, acest imperativ nu irumpe singur pe scena publica sau la initiativa clasei politice, trebuie sa fie rezultatul unei presiuni din partea societatii, ea insasi realizand necesitatea instaurarii unui stat de drept.
De ce, dupa doua serii de alegeri, o noua Constitutie, legi si institutii democratice, Irakul se afla tot in marasmul instabilitatii luptelor tribale, confesionale si etnice? La cinci ani dupa rasturnarea lui Saddam, luptele de strada continua, iar puterea politica se masoara in capacitatea de a mobiliza militii si a organiza violenta. Nu exista un acord politic major in privinta legilor fundamentale care trebuie sa guverneze comunitatea civila si niciun plan comun de viitor, chiar daca reprezentantii democratic alesi ai diferitelor factiuni isi dau binete dimineata in parlament. Irakul ilustreaza perceptia politicii in termenii lui Carl Schmitt, de despartire ireconciliabila a taberelor intre amici si inamici. Este politica definita, in termeni hegelieni, prin nevoia negarii si a contestarii altor indivizi, grupuri sau state, operatiune prin care se confera sau se confirma propria identitate. Cel ce negociaza este perceput slab, iar perceptia puterii este cea a asumarii ei in totalitate, nu a impartirii sale. Irakul nu a depasit prima etapa a invatarii coabitarii si internalizarii de catre elitele politice si populatie a jocului democratic.
Reflux democratic?
Cu toate ca 60% dintre tarile lumii sunt considerate democratii (fata de 27% in 1974), se acuza, in ultimii ani, un recul al democratiei. Rusia, Venezuela, Nigeria, Thailanda, care au deviat recent spre forme autocratice de articulare a politicii, sunt contraexemplele, pe cealalta parte a balantei, fata de Mexic, Ucraina si Indonezia, considerate drept exemple de "success stories". Reformele democratice din Pakistan au fost date inapoi in 1999 printr-un "coup d’Etat militaire", pe fondul unui regim parlamentar democratic perceput drept corupt si ineficient. Acelasi lucru s-a petrecut in Nigeria in 1983 si Thailanda in 1991. Refluxul democratic ar fi insotit de emergenta si consolidarea unor alternative politice si economice: China si Rusia propun un model rival de autocratie ingemanata cu o relativa deschidere economica cvasicontrolata de palierele birocratice si politice aflate in simbioza.
Rusia a demonstrat recent ca, daca democratii sunt perceputi de populatie ca fiind ineficienti, dupa perioada initiala de entuziasm a castigarii libertatii sansele democratiei sa esueze cresc exponential, iar populatia este mai inclinata spre formule de "semidemocratie" sau autoritare, daca acestea produc sentimentul prosperitatii, ordinii si redobandirii mandriei nationale. "Democratia controlata" din Rusia are sprijinul populatiei, pentru ca perioada Eltin a ramas in memoria colectiva drept un exemplu cras de ineficienta. China, ca si tarile bogate in petrol din Golf, demonstreaza ca, daca regimul politic inchis reuseste sa genereze crestere economica si sa coopereze international, se poate mentine, cel putin pentru o vreme.
Liberatea politica este suficienta la inceputul perioadei de tranzitie pentru a satisface aspiratia reprimata inainte pentru optiuni neconstranse, dar trebuie acompaniata, dupa un timp, de efecte economice (dezvoltare), sociale (standarde de viata) si politice (responsabilitate si integritate a celor ce ne conduc). Suntem astfel departe de "sfarsitul istoriei" si victoria finala a regimului democratic care ar aduce dupa sine implinirea visului kantian al unei "paci perpetue".
In al doilea numar al Foreign Affairs de anul acesta, Larry Diamond argumenteaza ca intreaga comunitate democratica nu trebuie sa se concentreze pe schimbarea regimurilor autocratice in democratii, ci mai curand pe o strategie graduala care sa plece de la consolidarea democratica in noile regimuri, care sunt inca "democratii fragile" ("at risk democracies"), estimate a fi 48 in prezent. Putem introduce in aceasta categorie nu numai Kenya, Irakul, dar si Romania?
Intr-adevar, daca ne uitam la numarul total al democratiilor, acestea au crescut ca pondere, 121 de regimuri fiind considerate democratice in prezent, regimuri care guverneaza viata a peste 60% din populatia lumii (fata de 12% in 1900). In Africa subsahariana, din cele 48 de tari, 24 sunt considerate democratii, dar doar 8 dintre acestea democratii "partial" liberale. Totusi, trebuie tinut seama ca, pe langa regimurile democratice, de cele mai multe ori definite minimal ca democratii electorale (in traditia lui Schumpeter si Dahl), exista 58 de regimuri considerate de Freedom House partial libere. Acestea sunt regimuri hibride, ambigue, definite diferit: "democratii de fatada" sau "semidemocratii" (S. Finer); "dictablandas" sau "democraduras" (O’Donnell si Schmitter), "democratii neliberale" sau "democratii deficiente" (Croissant si Merkel), "regimuri autoritare competitive" (Levitsky si Way), "democratii protejate" sau "democratii limitate" (Morlino). De pilda, termenul de "democratie dominata" desemneaza situatia in care grupuri influente conditioneaza si limiteaza autonomia de actiune, in termenii legii, a reprezentantilor alesi. Formal, este vorba de o democratie, dar substanta este viciata de o functionare deficitara, in speta, de luarea in captivitate a unui intreg aparat de stat, manipulat in interesul unor grupuri (militari, servicii secrete, afaceristi, actori statali sau nonstatali externi, birocrati etc.).
Punctul ireversibilitatii
Democratiile nu stau sub semnul ireversibilitatii. Ele nu trebuie sa convinga doar o data, ci sa isi mentina atractivitatea. Sprijinul populatiei pentru democratie a scazut in Rusia, Nigeria, Bangladesh, Venezuela, pe fondul dezamagirii fata de politicile "democratilor" sau al aparitiei unor alternative autoritare. Intre 1950-1999, unele democratii au revenit, cel putin o data, la regimuri autoritare. In cazul Argentinei, pendularea intre regimuri democratice si autoritare s-a petrecut de opt ori.
Exista teorii care realizeaza o conexiune directa intre dezvoltarea economica - exprimata prin valoarea PIB pe cap de locuitor - si stabilitatea regimului politic. Aceasta nu inseamna ca dezvoltarea economica se insoteste, in mod necesar, cu regimul democratic. Totusi, Przeworski, bazandu-se pe date empirice oferite de analiza a 135 de tari, intr-un interval de 40 de ani, stabileste, intr-un articol care a marcat stiinta politica, chiar o lege similara cu cea din stiintele exacte: "nicio democratie care a atins nivelul de 6.000 de dolari pe cap de locuitor nu s-a intors la un sistem autoritar". Pur si simplu, atingerea unui grad de dezvoltare economica ii face pe actorii politici sau cei ce ii influenteaza sa considere inacceptabile riscurile implicate de schimbarea regimului democratic.
PIB-ul Kenyei a atins 1.200 de dolari, iar cel al Irakului se situeaza la 2.900 de dolari. Nici Romania nu a depasit inca acest prag. Conform Bancii Mondiale, am avut un PIB pe cap de locuitor de 5.600 de dolari in 2006. Inseamna aceasta ca riscurile derapajului nu sunt depasite pentru totdeauna? Ce putem spune despre stabilitatea regimului, va ramane en place, cu toate defectele lui, sau putem spera ca se va autoregla in timp? Libertatile politice si democratia reprezentativa sunt vidate de credibilitate daca indivizii nu au suficiente resurse sa isi satisfaca nevoile sociale. Acesta este si motivul pentru care, in celebrul sau discurs despre Starea natiunii din 1941, Roosevelt a invocat printre cele patru libertati democratice fundamentale si "freedom from want". In Romania, standardul de viata se imbunatateste treptat, dar progresele economice nu sunt insotite de cele pe frontul statului de drept: legile trebuie aplicate fara discriminare si privilegii, asa cum o cere si articolul 16 din Constitutia Romaniei. Nu conteaza numai atingerea punctului ireversibilitatii, ci si modul in care se articuleaza relatiile intre guvernati si guvernanti in noile societati democratice (aspectul calitativ).
Dupa 20 de ani: democratia privilegiilor
Anul viitor se vor implini 20 de ani de la schimbarea regimului comunist si inceputul tranzitiei in Romania. Particularitatea marcanta, fata de alte tranzitii, a fost contextul integrarii euroatlantice. Sa ne gandim doar ce sansa am avut cu absorbtia intr-o Europa prospera si cu nevoie de forta de munca a migratiei din Romania. Altfel, presiunea sociala dupa valul de disponibilizari si somaj, de la inceputul anilor ’90, ar fi reverberat unde de soc in interior. Fata de alte tari in tranzitie, am avut sansa geografica si istorica a unor presiuni pozitive date de perspectiva integrarii in UE si aderarii la NATO pentru modelarea legislativa si insusirea formelor democratice. A atins Romania punctul in care procesul de democratizare devine ireversibil? Cel mai probabil, da, daca luam in calcul unii indicatori economici interni si contextul european stimulator, care ne diferentiaza de alte cazuri de tranzitii recente. Ce nu am trecut insa este punctul peste care ne putem articula ca o societate superficial democratica, in care nici elitele, nici populatia nu incurajeaza o democratie efectiva prin aderare profunda la valorile fundamentale democratice.
Nu mai riscam acum intoarcerea la un regim opresiv. Riscam insa sa ramanem blocati intr-o stare de suspendare, penduland in anticamera unei democratii efective, profunde, nu numai institutionale, de fatada. Analistii in economie politica disting categoria "stat pradator" (distincta de cea de "bandit stationar"). Acesta este o cleptocratie care nu este preocupata primordial de crearea de bunuri publice, creand in timp o societate la fel: masura succesului este data de felul in care devii influent prin scheme exploatand privilegii si manipuland puterea si legile pentru beneficiul personal sau de grup. Ca norma generala, un astfel de comportament nu numai ca nu este sanctionat in Romania, ci este consacrat si legitimat prin admiratia pentru acest fel de reusita si cautionat de complicitatea activa sau pasiva a unei intregi comunitati. Practica democratiei privilegiilor submineaza perspectivele instaurarii unei democratii reale.
Marja de discretionar si arbitrar nu este comparabila cu cea din regimurile dictatoriale, desigur. Nivelul de sofisticare a ipocriziei nu depaseste insa situatia din comunism, in care stiam cu totii ca planul cincinal nu este depasit dupa doi ani, Partidul nu este adorat, dar pretindeam a crede in miturile oficiale. In postcomunism, acelasi regim de faire semblant: ne facem ca nu stim, dar stim cu totii ca stim ca politicul creeaza avantaje clientelei, ca justitia nu e dreapta si independenta intotdeauna, ca afacerile sunt facilitate de apartenente la retele de complicitati. Un astfel de regim nu este hibrid, optiunea democratica fiind clara la nivelul infrastructurii institutionale. Dar este un regim democratic neimplinit, neterminat, pe care il putem linistit numi o democratie deformata sau pervertita: formele exista, dar practicile ies frecvent din cadrele fixate. Oponentii puterii nu dispar in inchisori sau mor subit, dar li se comanda procese controlate politic. Alegerile nu sunt viciate prin fabricare de voturi, ci prin falsificarea informatiilor prin intermediul unei prese controlate. Succesul in afaceri nu mai depinde de faptul ca esti din partidul unic, dar nu depinde preponderent nici de spiritul intreprinzator si asumarea de riscuri reale, ci mai curand de apartenenta la un grup de interese. Nu mai exista monopolul puterii, dar cei cu putere se infrupta din resursele statului sub forma de privilegii cvasilegale. Cu alte cuvinte, este o democratie a privilegiilor.
In Romania, aceasta vine pe fondul pervertirii relatiilor interumane, generalizarii minciunii si al neincrederii in semeni si institutii din l’Ancien Régime. Sistemul de privilegii ajunsese sa fie natural in perioada comunista (asa cum a fost de altfel si in timpul democratiei interbelice). Se crease un sistem bazat pe eforturi solitare de descurcare si supravietuire individuala. Exista o retea de dependente care te lega de alte persoane, dar in mod instrumental, in sensul primitiv al darului la care asteptai reciprocitate. Era o retea informala care genera avantaje si beneficii mutuale, intr-un troc al carui scop era mentinerea de privilegii si derogari de la legi. Un sistem care s-a perpetuat din reflex de conservare fireasca in noul regim democratic, prin suprapunerea parazitara pe un alt nucleu de legi si institutii, dar cu acelasi efect: crearea de "scurtaturi" si privilegii prin manipularea legilor.
Este democratia, in fond, un pact al elitelor, o intelegere la varf sau reflecta si izvoraste din aspiratiile si orientarile generale ale populatiei, fiind un regim dorit de cetateni? Probabil, pentru instaurarea democratiei, lucrurile trebuie privite atat ascendent, cat si descendent, democratia fiind un obiect al asteptarilor si aspiratiilor. Este clar ca, pentru a rezista, un regim democratic are nevoie de adeziunea populatiei si responsabilitatea guvernantilor nu numai la nivelul formal, institutional, ci si fata de valorile, principiile si practicile profund democratice. Avem fara indoiala o democratie institutionala, dar nu avem inca una efectiva si eficienta.
Noile generatii nu mai au nicio experienta a fostului regim, nu mai exista o intelegere comuna directa si automata a trecutului recent. Cum ne structuram ca societate acum va influenta prin perpetuarea si reproducerea sistemului articularea pe termen lung a comunitatii politice. Putem fi si ramane o democratie, dar una contorsionata pana la deformarea fundamentului axiologic. Cazurile Kenyei si Irakului au, desigur, particularitatile lor multiple ce le disting de traseul postcomunist al Romaniei. Totusi, ne invata, in dimensiune comparativa, lucruri importante: coruptia, nepotismul, retelele paralele de "descurcare" si scurtaturi, grupurile de interese operand prin capturarea institutiilor statului si resurselor nationale, complicitatea vinovata intre economic si politic, binecuvantata de justitie, erodeaza (asa cum au facut-o si cu regimurile comuniste), denatureaza si pot deturna sisteme democratice ce nu se pot consolida in atare conditii, exhiband vulnerabilitati cronice si creand spatiu pentru reversibilitatea unor procese ce raman epidermice din cauza vidarii substantei prin denaturare.
Mai mult, ne arata ca o logica politica a confruntarii si instinctul nestavilit al monopolului puterii conduc spre o lupta de gherila politica perpetua, risipitoare de energii si resurse, care este contraproductiva si discrediteaza democratia. Combativitatea nu este canalizata spre competitia benigna pentru aplicarea de politici publice, ci spre turniruri politice intre palcuri razlete de centre de putere luptand cu armele mercenarilor naimiti, carora nu le pasa ca bataliile lor parjolesc tara in numele careia sustin ca lupta.
Mobutu Sese Seko, dictatorul din Zair, ar fi declarat: "Nu construi niciodata drumuri, asta i-ar putea face pe dusmanii tai sa ajunga mai repede in capitala". Sfatul sau pentru alti dictatori este revelator: cand totul este subordonat luptei politice si ancorarii la putere, statul este folosit pentru mentinerea privilegiilor celor putini, si nu pus in serviciul binelui comun si al celor multi.
Democratia efectiva si eficienta
Politica este, oriunde in lume, o confruntare pentru putere si influenta si un mijloc de recompensare a fidelilor. Dar nu trebuie sa fie exclusiv sau predominant redusa numai la asta. Este important pentru instaurarea democratiei sa inveti sa imparti puterea, dar nu este suficient pentru a mentine acest regim. Kenya si Irakul ne arata ce riscuri de etapa am depasit, dar ar trebui sa ne incite si sa mergem mai departe. Pasul calitativ superior este sa faci regimul democratic eficient si efectiv. Altfel, poti sa intri in crize politice precum cele din anii ’70 din America Latina sau cele periodice din Africa. Este timpul ca liderii politici sa realizeze ca politica este despre rezultate, nu aparente. Daca, la inceputul periodei de tranzitie, reprezentarea diferitelor opinii prevala in fata eficientei, dupa 5 cicluri electorale, 3 alternante la guvernare si aparitia unei noi generatii crescute in tranzitie, perioda turnirurilor contestatare si inclestarilor aparent eroice si epopeice, dar retorice si reciproc anihilatoare trebuie sa lase locul preocuparii centrale pentru actul de guvernare.
Nimic nu se va schimba, atata timp cat cetatenii vor considera tolerabile masinatiunile politice, sistemul de privilegii si favoritisme. Atata timp cat se vor amuza la turnirurile politice televizate din care nu rezulta nimic in afara de invective si gonflarea ego-urilor. Atata timp cat nu vor pune presiune si nu ii vor considera pe guvernanti responsabili, nu numai in timpul scrutinurilor. Atata timp cat nu le vor cere sa petreaca mai mult timp cu implementarea de politici publice spre binele comun si mai deloc pe rolul de clovni ai regilor media, ei insisi actori in sceneta politica. Poate si aceasta va lua timp, asa cum si prima etapa a instituirii si functionarii institutiilor democratice a necesitat: cetatenii vor deveni treptat mai autonomi material si independenti intelectual si vor valoriza mai mult corectitudinea, echitatea si capacitatea de a genera mai multa prosperitate si dreptate. Partidele politice sunt, in fond, animale adaptabile, care raspund schimbarilor din societate pentru a supravietui politic. Ajungerea la varsta maturitatii politice, definita prin dobandirea dreptului de vot, a unei generatii fara experienta trecutului comunist si cu alte nazuinte nu mai poate trece ignorata mult timp de partide. Dar, pentru ca elita politica sa se schimbe, trebuie sa perceapa, dinspre societate, semnale clare ale unor noi standarde de asteptari si cerinte ce merg dincolo de supravietuirea fizica, amuzament sau satisfactia dobandirii libertatii de exprimare. Dupa ce am evitat capcanele esecului democratic, in primii ani ai tranzitiei, acum trebuie sa surmontam riscurile deformarii democratiei prin impamantenirea unei logici pervertite si contorsionate a raporturilor dintre politic si societate, precum si in interiorul comunitatii. Rezultatul ar fi o democratie eficienta si efectiva, in locul unei democratii a privilegiilor.
(Opiniile exprimate in acest articol il angajeaza pe autor exclusiv in calitate personala).
