Rolul Occidentului în revoluţia siriană

Octavian Manea | 14.08.2012

Pe aceeași temă

Dacă Vestul rămâne cu totul pe margine, fără să dea o mână de ajutor revoluţiei, capacitatea sa de a juca un rol activ în modelarea Siriei post-Assad ar putea fi minimă.

Într-un moment în care regimul Assad pare tot mai şubred, sub im­pactul hemoragiei de înalţi dem­nitari care au întors armele (inclusiv primul mi­nistru), dar şi datorită asaltului tot mai pro­fe­si­o­nist din partea re­belilor, co­muni­ta­tea in­ter­naţio­nală încă se află la sta­diul în care dez­bate natura aju­torului pe care să îl dea opoziţiei. În curând, s-ar putea să fie prea târziu, iar Vestul se prea poate să se trezească în postura că nu a făcut nimic decisiv pentru a apă­ra un principiu pe care el însuşi l-a creionat – responsabilitatea de a-i proteja pe cetăţenii sirieni împotriva maşinăriei de război a propriului lor guvern. Iar lista mo­tivelor este foarte lungă. Ame­rica se află în plin sezon elec­toral, iar perspectiva afundării într-un alt Irak sau Afganistan are şanse minime să fie sprijinită de opinia publică. În plus, un nou război opţional ar putea fi vă­zut ca o veritabilă deturnare a aten­ţiei de la lucrurile cu ade­vă­rat importante – repararea fun­da­mentelor economice. Totodată, ar fi un pas contrar spiritului res­tructurării strategice asumat de Administraţia Obama, care a pro­mis terminarea costisitoarelor răz­boaie ce au marcat deceniul de după 11 septembrie.

No-fly zone
Abdelbaset Sieda, preşedintele celui mai important grup de opoziţie din exil, a cerut comunităţii internaţionale impunerea unei zone de carantină aeriană, în apropierea frontierelor cu Iordania şi Turcia. „Acum, că aviaţia militară participă la bombardarea oraşelor, trebuie să existe o protecţie pentru poporul sirian. Trebuie să fie impusă o zonă de interdicţie aeriană pentru a se forma zone sigure pentru refugiaţi“, a declarat el.

Este, de­sigur, şi starea de spirit a Eu­ro­pei: nu doar că preocuparea sa principală este canalizată spre gestionarea crizei Greciei şi a Spa­niei, dar o parte dintre state au în­ceput să prioritizeze mai de­grabă investiţiile în capacităţi de apărare teritorială, semnalând in­tenţia de a nu mai participa la ex­pediţii militare în afara Europei. În plus, elitele de pe ambele ma­luri ale Atlanticului par să ex­cludă aprioric intervenţiile te­restre prea ambiţioase, care du­rează ani şi care îşi propun să re­construiască state eşuate. Dim­po­trivă, preferă loviturile cu efecte chirurgicale: „Nu sunt deloc îm­păcat cu războaiele în care tre­buie să luptăm cu o ţară sau cu o naţiune doar pentru a scăpa de liderul său, ca în Irak sau Li­bia. Sau cum pare să se prezinte cazul Siriei. De ace­ea, cred că no­ua metodă ame­ri­cană, de a lovi di­rect, folosind dro­ne sau rachete cu rază lungă de ac­ţiune, eliminând ţin­tele care ne ame­ninţă, este o re­ţetă extrem de eficientă, din pers­pectiva costurilor. Dar pentru asta trebuie să dezvoltăm o doc­trină legală. Am sentimentul că vom face multe din astea în vi­itor“, spunea Radosław Sikorski, ministrul de Externe polonez, în iunie.

Problema este că, dacă Vestul ră­mâne cu totul pe margine, fără să dea o mână de ajutor re­vo­lu­ţiei, capacitatea sa de a juca un rol ac­tiv în modelarea Siriei post-As­sad va fi minimală. „Când vom con­trola Siria, nu vom uita că ne-aţi uitat“, este avertismentul opoziţiei preluat într-un articol semnat de Anne Marie Slaughter, un fost înalt oficial al Ad­mi­nis­traţiei Obama. Între timp, in­flu­enţa militanţilor Al-Qaeda în rân­dul rebeliunii sunite se con­so­li­dează. Seth Jones, un cercetător de la RAND Corporation, arată că, din decembrie până astăzi, ope­ratorii Al-Qaeda din Siria (în majoritate veterani jihadişti) au organizat mai bine de 20 de aten­tate (atacuri sinucigaşe şi cu ma­şini capcană) împotriva oficialilor structurilor de securitate ale re­gimului Assad.

Anarhie regională

Tot mai mulţi observatori avertizează că prelungirea războiului civil dintre aleviţi şi majoritatea sunită ar putea degenera într-un conflict sectar regional. Unul dintre efectele colaterale ar fi numărul mare de refugiaţi care ameninţă să tulbure fragilele echilibre sectare din Liban (unde Hezbollahul şiit îi domină pe suniţi şi creştini), Irak şi chiar Bahrain (unde elitele sunite guvernează o majoritate şiită tot mai revoltată).

Totodată, implicarea Vestului, in­clusiv prin intermediul unor ca­nale precum Arabia Saudită, Qa­tar şi Turcia, ar putea ajuta la mo­derarea exceselor pe care vii­toa­rea ordine politică post-Assad le-ar putea formaliza faţă de mi­norităţile care astăzi formează co­loana vertebrală a regimului (ale­viţii şi creştinii). Refuzul de a le acorda şi lor beneficiile puterii ar fi cea mai sigură cale de per­pe­tuare a războiului civil şi a in­sur­genţei. Altfel, să nu uităm că Si­ria este predispusă, prin fisurile sec­tare şi etnice pe care le con­ţi­ne, „să semene mai degrabă cu Irakul şi fosta Iugoslavie decât cu Libia: la fel cum majoritatea şiită persecutată din Irak, odată eliberată, s-a întors împotriva opresorilor suniţi şi cum ma­joritatea musulmană perse­cu­tată din Kosovo, odată eliberată, s-a întors împotriva opresorilor sârbi ortodocşi, în Siria este foarte probabil ca extremiştii su­niţi să se răzbune pe mi­no­ri­tatea alevită“, spune James Dob­bins de la RAND Corporation. În cele din urmă, compromisul po­litic şi partajarea puterii, iar nu victoria militară totală reprezintă secretul unui aranjament post­conflict stabil. O arată şi istoria multor campanii de con­train­sur­genţă mai vechi sau mai noi. Este inclusiv cazul Irakului din 2006-2007, când insurgenţa sunită a ac­ceptat să renunţe temporar la calea armelor, în schimbul ga­rantării supravieţuirii fizice şi a implicării lor în ordinea politică post-Saddam. „Atât timp cât creş­tinii şi aleviţii se tem pentru viaţa lor, aceste comunităţi vor rămâne alături de regim. Ele tre­buie să primească garanţii cre­dibile că vieţile şi interesele lor vor fi respectate într-o Sirie post-Assad dominată de şiiţi“, spu­ne Martin Indyk, vice­pre­şe­dintele centrului Brookings Ins­titution. Dar este puţin probabil ca marii beneficiari de astăzi ai regimului să aibă încredere în pro­misiunile rebelilor. De aceea, este nevoie de un garant neutru care să supravegheze im­ple­men­tarea unui aranjament cu­prin­ză­tor, deschis şi minorităţilor. Pen­tru o vreme, în Irak, acest rol l-au jucat americanii. În Siria, „aceste garanţii vor trebui sus­ţinute de trupe ONU. O forţă re­unind căşti albastre ar trebui să fie pregătită din timp ca să in­tervină atunci când Assad se va retrage sau va fi răsturnat. Dar nu poate fi vorba despre o astfel de forţă fără cooperarea Ru­si­ei“, avertizează Martin Indyk.

Şi totuşi, cum poate Vestul să îi ajute acum pe sirieni, fără însă a repeta mult prea costisitoarele in­tervenţii din Irak şi Afganistan? Un răspuns la această întrebare ne-a fost dat chiar la Bucureşti de Roger Carstens, un fost ofiţer al trupelor speciale americane cu o amplă experienţă în con­tra­in­surgenţa afgană şi abia întors din Somalia. Modelul său trimite la Af­ganistanul anului 2001, când tru­pele speciale americane (în nu­măr de numai câteva sute) spr­i­ji­nite de triburi locale (Alianţa Nor­­dului) au răsturnat regimul ta­li­ban, în numai câteva săp­tă­mâni. Sfatul său: o mică in­ves­ti­ţie te­restră, sprijinită de o um­bre­lă ae­riană tactică, ar putea cons­ti­tui aju­torul decisiv pentru ca opo­zi­ţia anti-Assad să câştige războiul. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22