Rolul Occidentului în revoluţia siriană

Dacă Vestul rămâne cu totul pe margine, fără să dea o mână de ajutor revoluţiei, capacitatea sa de a juca un rol activ în modelarea Siriei post-Assad ar putea fi minimă.

Într-un moment în care regimul Assad pare tot mai şubred, sub im­pactul hemoragiei de înalţi dem­nitari care au întors armele (inclusiv primul mi­nistru), dar şi datorită asaltului tot mai pro­fe­si­o­nist din partea re­belilor, co­muni­ta­tea in­ter­naţio­nală încă se află la sta­diul în care dez­bate natura aju­torului pe care să îl dea opoziţiei. În curând, s-ar putea să fie prea târziu, iar Vestul se prea poate să se trezească în postura că nu a făcut nimic decisiv pentru a apă­ra un principiu pe care el însuşi l-a creionat – responsabilitatea de a-i proteja pe cetăţenii sirieni împotriva maşinăriei de război a propriului lor guvern. Iar lista mo­tivelor este foarte lungă. Ame­rica se află în plin sezon elec­toral, iar perspectiva afundării într-un alt Irak sau Afganistan are şanse minime să fie sprijinită de opinia publică. În plus, un nou război opţional ar putea fi vă­zut ca o veritabilă deturnare a aten­ţiei de la lucrurile cu ade­vă­rat importante – repararea fun­da­mentelor economice. Totodată, ar fi un pas contrar spiritului res­tructurării strategice asumat de Administraţia Obama, care a pro­mis terminarea costisitoarelor răz­boaie ce au marcat deceniul de după 11 septembrie.

Este, de­sigur, şi starea de spirit a Eu­ro­pei: nu doar că preocuparea sa principală este canalizată spre gestionarea crizei Greciei şi a Spa­niei, dar o parte dintre state au în­ceput să prioritizeze mai de­grabă investiţiile în capacităţi de apărare teritorială, semnalând in­tenţia de a nu mai participa la ex­pediţii militare în afara Europei. În plus, elitele de pe ambele ma­luri ale Atlanticului par să ex­cludă aprioric intervenţiile te­restre prea ambiţioase, care du­rează ani şi care îşi propun să re­construiască state eşuate. Dim­po­trivă, preferă loviturile cu efecte chirurgicale: „Nu sunt deloc îm­păcat cu războaiele în care tre­buie să luptăm cu o ţară sau cu o naţiune doar pentru a scăpa de liderul său, ca în Irak sau Li­bia. Sau cum pare să se prezinte cazul Siriei. De ace­ea, cred că no­ua metodă ame­ri­cană, de a lovi di­rect, folosind dro­ne sau rachete cu rază lungă de ac­ţiune, eliminând ţin­tele care ne ame­ninţă, este o re­ţetă extrem de eficientă, din pers­pectiva costurilor. Dar pentru asta trebuie să dezvoltăm o doc­trină legală. Am sentimentul că vom face multe din astea în vi­itor“, spunea Radosław Sikorski, ministrul de Externe polonez, în iunie.

Problema este că, dacă Vestul ră­mâne cu totul pe margine, fără să dea o mână de ajutor re­vo­lu­ţiei, capacitatea sa de a juca un rol ac­tiv în modelarea Siriei post-As­sad va fi minimală. „Când vom con­trola Siria, nu vom uita că ne-aţi uitat“, este avertismentul opoziţiei preluat într-un articol semnat de Anne Marie Slaughter, un fost înalt oficial al Ad­mi­nis­traţiei Obama. Între timp, in­flu­enţa militanţilor Al-Qaeda în rân­dul rebeliunii sunite se con­so­li­dează. Seth Jones, un cercetător de la RAND Corporation, arată că, din decembrie până astăzi, ope­ratorii Al-Qaeda din Siria (în majoritate veterani jihadişti) au organizat mai bine de 20 de aten­tate (atacuri sinucigaşe şi cu ma­şini capcană) împotriva oficialilor structurilor de securitate ale re­gimului Assad.

Totodată, implicarea Vestului, in­clusiv prin intermediul unor ca­nale precum Arabia Saudită, Qa­tar şi Turcia, ar putea ajuta la mo­derarea exceselor pe care vii­toa­rea ordine politică post-Assad le-ar putea formaliza faţă de mi­norităţile care astăzi formează co­loana vertebrală a regimului (ale­viţii şi creştinii). Refuzul de a le acorda şi lor beneficiile puterii ar fi cea mai sigură cale de per­pe­tuare a războiului civil şi a in­sur­genţei. Altfel, să nu uităm că Si­ria este predispusă, prin fisurile sec­tare şi etnice pe care le con­ţi­ne, „să semene mai degrabă cu Irakul şi fosta Iugoslavie decât cu Libia: la fel cum majoritatea şiită persecutată din Irak, odată eliberată, s-a întors împotriva opresorilor suniţi şi cum ma­joritatea musulmană perse­cu­tată din Kosovo, odată eliberată, s-a întors împotriva opresorilor sârbi ortodocşi, în Siria este foarte probabil ca extremiştii su­niţi să se răzbune pe mi­no­ri­tatea alevită“, spune James Dob­bins de la RAND Corporation. În cele din urmă, compromisul po­litic şi partajarea puterii, iar nu victoria militară totală reprezintă secretul unui aranjament post­conflict stabil. O arată şi istoria multor campanii de con­train­sur­genţă mai vechi sau mai noi. Este inclusiv cazul Irakului din 2006-2007, când insurgenţa sunită a ac­ceptat să renunţe temporar la calea armelor, în schimbul ga­rantării supravieţuirii fizice şi a implicării lor în ordinea politică post-Saddam. „Atât timp cât creş­tinii şi aleviţii se tem pentru viaţa lor, aceste comunităţi vor rămâne alături de regim. Ele tre­buie să primească garanţii cre­dibile că vieţile şi interesele lor vor fi respectate într-o Sirie post-Assad dominată de şiiţi“, spu­ne Martin Indyk, vice­pre­şe­dintele centrului Brookings Ins­titution. Dar este puţin probabil ca marii beneficiari de astăzi ai regimului să aibă încredere în pro­misiunile rebelilor. De aceea, este nevoie de un garant neutru care să supravegheze im­ple­men­tarea unui aranjament cu­prin­ză­tor, deschis şi minorităţilor. Pen­tru o vreme, în Irak, acest rol l-au jucat americanii. În Siria, „aceste garanţii vor trebui sus­ţinute de trupe ONU. O forţă re­unind căşti albastre ar trebui să fie pregătită din timp ca să in­tervină atunci când Assad se va retrage sau va fi răsturnat. Dar nu poate fi vorba despre o astfel de forţă fără cooperarea Ru­si­ei“, avertizează Martin Indyk.

Şi totuşi, cum poate Vestul să îi ajute acum pe sirieni, fără însă a repeta mult prea costisitoarele in­tervenţii din Irak şi Afganistan? Un răspuns la această întrebare ne-a fost dat chiar la Bucureşti de Roger Carstens, un fost ofiţer al trupelor speciale americane cu o amplă experienţă în con­tra­in­surgenţa afgană şi abia întors din Somalia. Modelul său trimite la Af­ganistanul anului 2001, când tru­pele speciale americane (în nu­măr de numai câteva sute) spr­i­ji­nite de triburi locale (Alianţa Nor­­dului) au răsturnat regimul ta­li­ban, în numai câteva săp­tă­mâni. Sfatul său: o mică in­ves­ti­ţie te­restră, sprijinită de o um­bre­lă ae­riană tactică, ar putea cons­ti­tui aju­torul decisiv pentru ca opo­zi­ţia anti-Assad să câştige războiul. //