România și testul independenței republicii Kosovo

Pentru România, chestiunea Kosovo a fost și este una complicată, tocmai pentru că contrapune cele două principii de politică externă extrem de importante pentru români: inviolabilitatea granițelor și dreptul la autodeterminare.

Începând cu 1918, ca o țară a cărei istorie este mai mult o geografie, după cum spu­­nea Simion Mehedinți, România a fost în­totdeauna împotriva modificărilor gra­ni­țelor prin mijloace vio­len­te, mai ales când una din părțile ce reclamă in­de­pen­dența unui teritoriu este o mișcare secesionistă. Aceas­tă atitudine sugerează tea­ma constantă de propriile teritorii sau frica de război în regiune. Așa se explică implicarea activă a Ro­mâ­niei în procesul CSCE din anii ’70. Chiar dacă drep­tu­rile omului au fost pe agenda conferinței, chestiunea jenantă pentru regimul Ceau­șescu a fost mult mai important faptul că, prin semnarea documentului final, ță­rile semnatare recunoșteau granițele sta­telor europene în forma lor de la acea vre­me, păstrată până astăzi. Pe de altă parte, România este o țară care a beneficiat enorm din punerea în practică a dreptului la autodeterminare, afirmat de pre­șe­din­tele american Woodrow Wilson și exersat în 1918, într-o manieră remarcabilă, de către românii din Transilvania și Ba­sa­ra­bia. Tocmai în acest aspect stă legiti­mi­tatea și legalitatea internațională a Marii Uniri, a unirii celor două provincii ro­mâ­nești cu țara mamă. Fără niciun fel de con­strângeri, copleșitor majoritari în cele do­uă regiuni, ambele cu distinctă indivi­dua­litate geografică, recunoscută și ea in­ter­național, românii din Transilvania și Ba­sa­rabia, prin adunări naționale, au hotărât uni­rea cu Bucureștiul.

Pentru România, chestiunea Kosovo a fost și este una complicată, tocmai pentru că contrapune cele două principii de politică externă extrem de importante pentru ro­mâni: inviolabilitatea granițelor și dreptul la autodeterminare. Pe care să-l con­si­de­răm mai important, să-l punem la baza for­mulării unei poziții internaționale a Ro­mâniei, atunci când ele se exclud reci­proc? În plus, pentru a înțelege de ce Ro­mânia a adoptat în final poziția nerecu­noașterii independenței provinciei Ko­so­vo, mai trebuie aduse în dis­cuție două aspecte. În primul rând, sistemul di­plomatic și de securitate românesc a traversat tur­bulenții ani de după în­cheierea Războiului Rece cu teama disoluției statelor din Europa Centrală, fie ea pașnică sau violentă. În 1991, s-a destrămat URSS și a început disoluția fostei republici a Iugoslaviei, ambele generând multiple modificări de granițe și apariția de noi state, proces violent, însoțit de mul­tiple conflicte locale sau regionale. Chiar da­că destrămarea Cehoslovaciei a fost paș­nică, Bucureștiul a fost în egală măsură în­grijorat de acest proces, ca și România, această țară fiind un rezultat al primului război mondial.

Al doilea aspect important este legat de ne­încrederea cu care factorii de decizie de la București au abordat relațiile cu marile puteri după 1990. Fie că vorbim de URSS sau ulterior de Rusia sau de Occident, can­celaria de la București a fost mult timp sus­picioasă asupra intențiilor ascunse ale marilor puteri, asupra lipsei lor de trans­parență. Fiind marginali în marile decizii internaționale ale primilor ani de după 1989, inclusiv din cauza unor grave erori interne, precum venirea minerilor la Bu­curești în iunie 1990, teama că se pot face din nou înțelegeri pe seama teritoriilor ro­mânești a determinat mai toate deciziile importante de politică externă, inclusiv sem­narea tratatului cu URSS, din pri­mă­vara lui 1991.

Pe măsură ce încrederea noastră în marile puteri, în special în SUA, a crescut și ne-am familiarizat cu poziția noastră în NATO și UE, România și-a flexibilizat poziția față de Kosovo. Este adevărat că a contat și de­clanșarea unui proces de negocieri și ul­te­rior de cooperare între Belgrad și Priština. Așa se explică de ce, chiar dacă doar la ni­velul guvernului, la București, începând cu 2013, a început să se vorbească de po­sibila recunoaștere a independenței re­pu­bli­cii Kosovo. Asta nu înseamnă că această chestiune este mai simplă ca altădată și dru­mul de urmat este mai bine conturat.

Situația internațională s-a complicat foar­te mult în ultimii ani, sistemul inter­na­țional fiind deja angrenat într-un proces de tranziție către o nouă ordine inter­na­țională, fără ca să știe cineva sigur cum va arăta aceasta. Vechea ordine inter­na­țio­nală, liberală și occidentală, a fost diluată de globalizare sau aruncată în aer, în anu­mite regiuni, de Rusia prin folosirea forței armate, inclusiv pentru modificarea de granițe. Politica de mare putere, din nou, este cea care generează marile decizii. Ga­ranțiile de securitate pe care le avem prin apartenența noastră la NATO și UE sunt puternice, dar nu ne vor scuti de res­pon­sabilitatea unor proaste sau catastrofale greșeli interne, inclusiv în politica noastră externă.

Toate aspectele astea fac ca orice decizie le­gată de viitorul politicii de nere­cu­noaș­tere a independenței republicii Kosovo să devină extrem de importantă. Va trebui să măsurăm de șapte ori înainte de a tăia o dată. Va trebui să știm ce vrem, ca țară și popor, pentru a nu ne trage singuri un glonț în picior. Va trebui să ne bazăm de­cizia, într-un fel sau altul, pe coeziune po­litică internă, ceea ce, în condițiile ac­tuale, nu este chiar ușor de obținut. Dacă procesul de revizuire a politicii noastre pe Kosovo, care s-ar putea să fie necesar, va fi prost gestionat, ne poate crea o pro­ble­mă de credibilitate și încredere, în special pe relația noastră cu Occidentul. Ceea ce, în actualul context internațional, este ul­ti­mul lucru de care am mai avea nevoie.