Rusia şi obsesia perenă a controlului asupra Oceanului Mondial

În ultimele trei secole, Rusia a fost totdeauna interesată să controleze o parte cât mai mare a Oceanului Mondial prin intermediul unei flote militare cât mai mari. De la ţarul Petru I la preşedintele Vladimir Putin, obsesia rusă pentru dobândirea şi menţinerea condiţiei de mare putere navală este una dintre constantele realmente importante ale relaţiilor internaţionale.

Săptămâna trecută, noi elemente au com­pletat tabloul deja absolut îngrozitor al si­tuaţiei din Siria. Presa internaţională anun­ţa, de exemplu, că, începând din pri­mă­va­ra anului trecut, peste 8.000 de militari guvernamentali au fost ucişi în confruntările cu opoziţia (AFP, 31 august, citând afirmaţiile di­rec­to­ru­lui unui spital din Damasc). Dar cum armata siriană este aceea care are monopolul ab­­solut al armamentului greu (tancuri, tunuri grele, aeronave de luptă), putem uşor înţelege cât de uriaşe au fost, prin comparaţie, pierderile în­re­gistrate în ultimele 18 luni de forţele de opoziţie, mult mai puţin bine înarmate, şi mai ales de populaţia civilă, masacrată în multe cazuri de către trupele gu­ver­na­mentale cu o sălbăticie greu de imaginat. Tot spre sfârşitul săptămânii trecute, pre­şedintele egiptean Mohammed Mursi dă­dea de înţeles că „regimul opresiv“ din Si­ria trebuie să abandoneze puterea (Reu­ters, 30 august). Şi, cum Egiptul este, de­mografic şi militar, cea mai puternică na­ţiune arabă, această atitudine pecetluieşte, cel puţin din perspectiva intereselor ac­to­rilor regionali, soarta regimului Assad. Tot în ultimele zile ale lui august, agenţiile in­ternaţionale de presă publicau şi relatări despre faptul că aviaţia de luptă a lui As­sad bombardează mai multe oraşe con­trolate de opoziţie, iar artileria de mare ca­libru trage asupra suburbiilor Da­mas­cu­lui.

Dar în spatele episoadelor de un dramatism extrem, care com­pun, luate împreună, situaţia din Siria, se află şi alte realităţi, uneori mai puţin vizibile, dar cu mult mai importante pentru dinamica pe termen lung a scenei internaţionale. Una dintre aceste realităţi perene este in­teresul constant al Moscovei de a menţine o prezenţă navală cât mai consistentă în Marea Mediterană. Acest interes – care are rădăcini ce coboară până în secolul al XVIII-lea, când nave de luptă ale Im­pe­riului Rus încep să opereze în Mediterana – este doar un segment din preocuparea perenă a decidenţilor ruşi din toate mo­mentele ultimelor trei secole de a avea un cuvânt cât mai greu de spus în afacerile globale, tocmai prin intermediul dez­vol­tării şi utilizării unei flote de război care să poată opera în voie, practic oriunde, pe mările care, împreună, alcătuiesc Oceanul Mondial.

O asemenea orientare are, trebuie să re­cunoaştem aceasta, multă noimă pentru o mare putere cum a fost şi este Rusia. Şi aceasta dintr-un motiv extrem de simplu: toate continentele, împreună, reprezintă doar cam trei zecimi din suprafaţa totală a lumii, în timp ce restul de şapte zecimi este acoperit de mări şi oceane. Ca ur­ma­re, este lesne de înţeles că statele care au in­teresul şi voinţa să participe cu şanse de succes la competiţia pentru hegemonia glo­bală se confruntă, inevitabil, cu ne­ce­sitatea de a controla segmente cât mai mari din Oceanul Mondial. Cine ignoră acest imperativ geostrategic elementar poa­te păţi exact ca Napoleon Bonaparte, care degeaba a învins continuu, ani în şir, orice coaliţie ostilă în Eu­ropa, atâta vreme cât Ma­rea Britanie a continuat să fie stăpâna mărilor.

Revenind la interesele stra­tegice ale Rusiei în Me­di­terana şi la componenta mi­litaro-navală a acestora, aducem aici aminte ceea ce scria prin 1968-1969 ami­ralul S. Gorşkov, pă­rintele programului ac­ce­lerat de dezvoltare, care, în anii de apogeu ai Războiului Rece, a transformat marina militară a URSS într-un competitor foarte primejdios pentru US Navy. El afirma că ruşii au navigat la est şi sud de Dardanele cu mult înainte de anul 1000 d.Hr. La apogeul Războiului Rece, scria Walter La­queur într-o lucrare deja clasică despre po­litica de putere dusă de URSS în Ori­entul Mijlociu, creşterea rapidă a nu­mă­ru­lui de nave sovietice din Mediterana a con­dus la situaţia în care Flota a VI-a a SUA a ajuns să fie depăşită de cea sovietică în multe privinţe: aşa, de exemplu, pentru fiecare submarin american care patrula în apele care scaldă sudul Europei, Moscova avea trei submersibile în aceeaşi zonă. Dar interesul Rusiei pentru Mediterana a ră­mas unul major şi astăzi. Cu nici două luni în urmă, la 11 iulie, surse din cadrul forţelor navale ruse, citate de Reuters, afir­mau că o navă militară ar fi plecat deja spre Siria, iar alte patru sunt pregătite pentru aceeaşi misiune (una menită, credem, să protejeze, la nevoie, interesele strategice ruseşti în zona porturilor siriene Latakia şi Tartus). Şi, cu doar câteva săptămâni mai devreme, relata BBC la 27 iunie, viceamiralul Viktor V. Chirkov, comandantul flotei militare ruse, afirma, referindu-se la portul Tartus: „această bază este esenţială pentru noi“.

Ceea ce ne interesează însă, în mod cu totul special, este faptul că, în ultimii ani, politica ne­o­imperială a Rusiei (ca să folosim o sintagmă propusă de autori cum ar fi Janusz Bugajski) este întemeiată pe un efort constant de creştere rapidă a puterii militare navale, ca şi de folosire a acesteia în operaţiuni cu miză politică şi strategică tot mai ambiţioase şi mai ame­ninţătoare. Practic, Rusia lui Putin pare interesată – şi capabilă, să nu uităm asta – să-şi „arate muşchii“, din plin, în cele mai diverse locuri ale Oceanului Mondial, ceea ce erodează suplimentar condiţia he­gemonică globală a SUA şi constituie, pe de altă parte, un redutabil instrument de propagandă neoimperială care func­ţio­ne­a­ză vădit în beneficiul Rusiei (şi, inevitabil, în detrimentul prestigiului Occidentului, ca şi în detrimentul intereselor de se­cu­ritate şi apărare ale lumii occidentale din care face parte, prin apartenenţa la NATO şi UE, şi România). Iată câteva recente exemple care susţin o astfel de afirmaţie. La 31 august, RIA Novosti anunţa că, foar­te curând, alte două submarine nucleare din clasa Borey vor deveni operaţionale. Aceeaşi sursă de presă afirma şi că, până prin 2020, submarinele de tip Borey, cel puţin 8 la număr, vor înlocui sub­mer­sibilele strategice mai vechi. Noile sub­marine strategice ruseşti vor avea, fiecare, câte 16 rachete balistice de tip Bulava, fie­care rachetă transportând mai multe fo­coase nucleare. Tot foarte recent, mai pre­cis la 17 august, agenţiile de presă preluau o ştire publicată de Houston Chronicle, ca­re descria faptul că un John Cornyn, se­nator republican de Texas, i-a adresat, în scris, o întrebare incomodă şefului Ope­raţiunilor Navale, amiralul Jonathan W. Greenert. Întrebarea se referea la faptul că, la începutul verii, un submarin nu­clear rusesc din clasa Akula a patrulat, ne­detectat de către US Navy, în apele Gol­fului Mexic, la o azvârlitură de băţ de ţăr­murile SUA. În iunie, relatează Reuters, amiralul rus Viktor Chirkov, la care ne-am mai referit în rândurile anterioare, de­clara că ţara sa „încearcă să găsească so­luţii“ pentru a deschide şi opera baze na­vale aflate „pe teritoriul Cubei, în Sey­chelles şi în Vietnam“. La 20 februarie, Vla­dimir Putin, aflat în plină campanie electorală, afirma – relatează Reuters – că Rusia are nevoie de o „reînarmare a for­ţelor terestre şi navale“, anunţând şi că, în deceniul următor, Rusia va cheltui 23 de trilioane de ruble, adică 768 miliarde de dolari pentru modernizarea tuturor ca­tegoriilor de forţe armate. La 30 sep­tem­brie 2011, Reuters afirma, în termeni lip­siţi de orice echivoc: „Kremlinul a mărit foarte mult fondurile alocate marinei mi­litare“. Tot anul trecut, la 26 mai 2011, Pa­risul şi Moscova, relata Reuters, au în­cheiat o înţelegere privind livrarea către flo­ta rusă a patru nave portelicopter mari, din clasa Mistral, de câte 21.300 tone fie­care (o asemenea navă e capabilă să tran­s­porte 16 elicoptere grele de luptă şi de trans­port, un batalion mecanizat cu efec­tive complete, ca şi mai multe vehicule mari, pe pernă de aer), dintre care două ur­mau să fie construite în şantiere navale franceze, iar alte două în Rusia.

Luând în calcul astfel de elemente, e clar că ambiţiile Rusiei legate de statutul de putere navală ma­joră la nivel global sunt cu mult mai im­portante (şi, dintr-o anu­mită pers­p­ectivă, cu mult mai în­gri­jo­ră­toare), cel puţin pe termen mediu şi lung, decât alte trenduri de pe scena in­ternaţională. //