Pe aceeași temă
După numărarea a 96% din voturi, în Duma de Stat, Camera inferioară a parlamentului rus, vor intra Rusia Unită (49,5% - 238 mandate), Partidul Comunist (19,1% - 92 mandate), Rusia Justă (13,22 – 64 mandate), Partidul Liberal Democrat (11,6 – 56 mandate). Practic, echilibrul de forţe din Dumă s-a conservat integral, aceleaşi partide, aceiaşi lideri. Rusia pare să fi îngheţat în proiect.
Rusia, duminică, 4 decembrie 2011. Ziua alegerilor a debutat cu un raid al hackerilor împotriva site-urilor unor instituţii media, cu scopul de a le împiedica să publice „harta“ presupuselor încălcări ale legii, întocmită de asociaţia Golos. Pentru un stat care se bănuieşte că organizează atacuri informatice de amploare, cum a fost cel împotriva Estoniei, din 2007, să blochezi câteva pagini web pentru o zi nu presupune un mare efort.
Ziua alegerilor s-a încheiat cu scutieri ce loveau câteva zeci de persoane adunate în pieţele Triumfalnaia, Teatralnaia, Revoliuţii, din Moscova, pentru a protesta împotriva farsei alegerilor parlamentare.
Restul populaţiei, marea ei majoritate, trăieşte indiferentă în regimul „democraţiei controlate“.
Până în ultima săptămână a campaniei electorale, alegerile din Rusia riscau să treacă neobservate. Şi nu pentru că atribuţiile parlamentului sunt limitate, într-o republică hiperprezidenţială cum este Federaţia Rusă. Doar excesul de zel al unor funcţionari de la Moscova a readus Rusia şi mai ales subiectul precarităţii democraţiei ruseşti pe prima pagină a presei internaţionale. Despre ce este vorba?
Asociaţia Golos monitorizează de mai mulţi ani alegerile din Rusia. Spre deosebire de ultimele alegeri din 2007/2008, cazurile de presupuse abuzuri înregistrate în ultimele luni de către asociaţie au fost ceva mai numeroase. Ele se refereau, în primul rând, la presiunile pe care administraţia locală le pune pe întreprinderi, şcoli, veterani, pensionari etc. pentru a creşte prezenţa la vot şi pentru ca voturile să fie acordate partidului proprezidenţial Rusia Unită. Informaţiile erau postate pe Internet, marea majoritate a instituţiilor media din audiovizual, cu audienţă în Rusia, nu le-ar fi preluat niciodată. Cu toate acestea, oficiosul Rossijskaja gazeta, din 26 noiembrie, publică un atac la adresa Golos, acuzând asociaţia că este finanţată din străinătate, ceea ce ea n-a ascuns niciodată, printre partenerii externi numărându-se USAID şi NED, din Statele Unite. NTV, postul de televiziune al Gazpromului, a continuat răfuiala cu cei „vânduţi“ americanilor. Presiunea asupra asociaţiei sporeşte odată cu publicarea unor statistici privind abuzurile înregistrate în campania electorală, statistici asimilate unor sondaje de opinie, a căror publicare era deja interzisă de lege. La 29 noiembrie, trei deputaţi din Dumă cer procurorului general să analizeze posibilitatea suspendării activităţii Golos, prin intermediul căreia organizaţiile străine s-ar fi amestecat în politica internă din Rusia. La rândul său, Vladimir Ciurov, şeful Comisiei Electorale Centrale, într-o scrisoare către procurorul general, a acuzat Golos că a uzurpat funcţiile statului.
În urma presiunii publice, partenerul asociaţiei, publicaţia electronică Gazeta.ru, a retras banner–ul Golos de pe site, ceea ce a provocat demisia adjunctului redactorului şef, Roman Badanin. Justiţia rusă, un câine de pază al sistemului autoritar, a amendat, la 2 decembrie, cu 30.000 de ruble asociaţia Golos, respingând toate cererile avocatului apărării. Iar în noaptea de vineri spre sâmbătă au intrat în scenă şi vameşii de pe aeroportul Şeremetevo, care au reţinut-o pe directoarea executivă a Golos, Lilia Şibanova, care se întorcea de la Varşovia, şi căreia i-au confiscat notebook-ul, sub pretextul că în computer ar avea instalat un program ce ameninţă securitatea Rusiei. În ciuda tuturor acestor acţiuni de intimidare şi a blocării site-ul în ziua alegerilor, în urma atacului hackerilor, asociaţia a colectat telefonic cazurile de încălcare a legii. Totuşi, puterea şi-a atins obiectivul, în condiţiile în care Golos nu a mai putut obţine copii după protocoalele primare ale votării în circumscripţii. Doar cu ajutorul acestor documente s-ar fi putut demonstra că alegerile au fost falsificate.
Cea mai mare parte a cetăţenilor ruşi a privit fără emoţie rezultatele exit-poll şi apoi cele parţiale date publicităţii. În fond, sondajele de opinie, ca şi toate dezbaterile publice, şi ele „controlate“, doar se desfăşurau într-o democraţie „controlată“, au pregătit opinia publică pentru câştigarea alegerilor de către Rusia Unită, partidul puterii. Intriga, dacă poate fi numită astfel, ţinea de procentul pe care Rusia Unită avea să-l realizeze. Cum în Dumă n-a pătruns nici un partid cu adevărat de opoziţie, nu era nevoie ca Rusia Unită să obţină o majoritate constituţională de 2/3.
O privire, chiar şi sumară, dezvăluie o scenă politică cenuşie, cu personaje prăfuite.
Istoria Rusiei Unite este pe cât de scurtă, pe atât de controversată. Ideea înfiinţării unui nou partid proprezidenţial i-a aparţinut lui Boris Berezovski, eminenţa cenuşie a Kremlinului locuit de Boris Elţîn. În toamna 1999, anturajul lui Elţîn avea nevoie de un instrument de luptă în alegerile parlamentare din decembrie, pentru a împiedica blocul Patria-Întreaga Rusie, condus de Iuri Lujkov, Mantimer Şaimiev şi Evgheni Primakov, să câştige împreună cu Partidul Comuniştilor majoritatea în viitoarea Dumă. Proiectul a avut un succes mai mare decât se anticipase, Unitatea (cum se numea atunci formaţiunea politică) ocupând locul al doilea, la foarte mică distanţă de comunişti, şi cu peste 10% mai mult decât Patria-Întreaga Rusie. De altfel, după ce Putin devine preşedinte, Unitatea se uneşte cu Patria, punând bazele, în decembrie 2003, formaţiunii Rusia Unită. De la 73 de mandate câştigate în 1999, partidul a reuşit în 2007 să câştige majoritatea absolută (64,3% şi 315 mandate). La alegerile din 2007 lista a fost condusă de Vladimir Putin, iar la ultimele de către preşedintele Dmitri Medvedev.
Al doilea clasat şi la ultimele alegeri, Partidul Comuniştilor din Federaţia Rusă, împleteşte ideologia de stânga cu un naţionalism robust. Considerat din inerţie partid de opoziţie, Partidul Comuniştilor practică de mulţi ani un ritual retoric în care atacă pe oricine, mai puţin pe Putin şi Medvedev. Perceput eronat ca succesor al PCUS, Partidul Comuniştilor este de fapt continuatorul formaţiunii înfiinţate în 1990 de către comuniştii conservatori care se manifestau împotriva politicii PCUS în frunte cu Mihail Gorbaciov. Desfiinţat de Elţîn după puciul eşuat din august 1991, Partidul Comuniştilor a fost reînfiinţat de către Ghenadii Ziuganov în februarie 1993. În ciuda celor aproape două decenii scurse de atunci, programul politic a suferit mici modificări, comuniştii cerând naţionalizări, controlul preţurilor şi restaurarea vechii Uniuni Sovietice.
Partidul Liberal Democrat al ultranaţionalistului Vladimir Jirinovski şi Rusia Justă, condusă de fostul preşedinte al Consiliului Federaţiei, Serghei Mironov, sunt creaţii ale puterii, primul înfiinţat în 1990, al doilea în 2007, pentru a da mai multă culoare unui spectru politic cenuşiu. Deputaţii celor două formaţiuni vor vota întotdeauna cum le va cere Kremlinul.
Deşi numeroşi analişti au afirmat că alegerile parlamentare sunt o simplă repetiţie pentru cele prezidenţiale, programate pentru 4 martie 2012, miza alegerilor care au avut loc duminică, 4 decembrie, nu trebuie neglijată. În primul rând, campania electorală a luat pulsul democraţiei ruse, fie ea şi o „democraţie contralată“, iar concluziile sunt îngrijorătoare: establishment-ul de la Moscova s-a îndepărtat şi mai mult de standardele democratice, societatea civilă este tot mai apatică, iar opoziţia nu a dovedit capacitatea că se poate uni pentru a se constitui într-o alternativă reală la actuala putere. În al doilea rând, democraţiile vest-europene consolidate dau dovadă de pragmatism exagerat şi nu vor cere elitei politice ruseşti respectarea unor minime standarde democratice. În al treilea rând, rezultatele recentelor alegeri confirmă aprecierile comentatorilor care afirmau că, odată cu revenirea lui Vladimir Putin la Kremlin, Rusia o să intre într-o epocă de stagnare, cu o Dumă şi un preşedinte aleşi pentru 5 şi respectiv 6 ani, epocă comparabilă cu „îngheţul brejnevist“. Putin nu mai are ce să propună. 12 ani, din 2000 şi până astăzi, a fost o perioadă suficient de lungă pentru a evalua consecinţele proiectelor politice, economice şi sociale ale lui Putin pentru devenirea Rusiei, iar concluziile sunt dezamăgitoare: pretenţii de mare putere şi nivel de trai de lumea a treia, o ţară imensă, întinsă pe două continente, care, în loc să se modernizeze cu adevărat, înfloreşte pe seama exportului de hidrocarburi, după modelul emiratelor din Golf.
