Să nu dăm vina pe Primăvara arabă!

Olivier Roy | 16.10.2012

Pe aceeași temă

„Strada arabă“, de la Alep la Tripoli, are și altceva de făcut decât să se războiască pentru niște caricaturi ale profetului.

Iar au început? Au început, ce? Ciocnirea între civilizații, „furia musulmană“, ex­plozia lumii islamice, incapacitatea isla­mului de a accepta spiritul critic și li­bertatea de gândire?

Dar dacă ne uităm mai atent, ce vedem? Câteva mii de manifestanți la Tu­nis și la Benghazi, extrem de violenți, de acord, ceva mai mulți la Cairo; un atentat, încă unul din lun­ga serie a atentatelor din Afganistan, numai că fără nicio legătură cu cele de mai sus; la Paris câteva zeci de tineri presupuși salafiști și-au ins­talat covorașul de rugăciune în fața Am­basadei Americane și par foarte mirați că prezența lor acolo nu trezește entu­zi­as­mul. Marea masă a musulmanilor ră­mâ­ne pasivă, ba chiar indiferentă.

Și de data aceasta, între titlurile din presă și realitate se cască o prăpastie care te uluiește. Și asta pentru că opinia publică filtrează realitatea prin sita unui clișeu de nezdruncinat: lumea musulmană este toa­tă o apă și-un pământ, acționează ca lume musulmană și, atâta vreme cât nu va fi atins de aripa unei reforme teologice, isla­mul nu are nicio șansă să intre în moder­nitate.

Adevărul e că protestele și forma pe care o îmbracă nu pot fi înțelese decât dacă desparți cele două aspecte: religios și po­litic. Provocarea reprezentată de insulta blasfemiatorie nu este tipică pentru islam, în timp ce violența politică este o con­se­cin­ță a procesului de schimbare care a cu­prins Orientul Mijlociu.

De la Ultima Ispită a lui Hristos, filmul lui Martin Scorsese din 1988, la Golgotha Picnic, piesa argentinianului Rodrigo Gar­cía, jucată la Paris în 2011, trecând prin „prelucrarea“ Cinei celei de taină a lui da Vinci de către publicitarii Marithé și Fran­çois Girbaud, în 2005, au existat grupuri creștine care s-au mobilizat pentru a se opune (uneori violent) reprezentațiilor sau afișării, iar Biserica Ca­tolică a întreprins un nu­măr de demersuri, pașnice, pentru a obține interzicerea obiectului scandalului (de exemplu – afișul publicitar cu Cina cea de taină).

În ziua de azi, atât Biserica, cât și musulmanii constată „suferința“ credinciosului și indignarea pe care i-o provoacă neîncetatele agre­siuni la adresa sacrului. Asistăm la o di­sociere crescândă între comunitățile de cre­dincioși care refuză să mai sufere în tăcere și o cultură secularizată pentru ca­re religia este o bizarerie sau o dovadă de fanatism. Numai că violența aplicată Am­basadei Americane, oricât de mi­no­ri­tară, este foarte politică. Primele trei ambasade atacate sunt situate în trei țări care au ex­perimentat „Primăvara arabă“ (Tunisia, Egiptul, Libia), iar singurul stat care în­cearcă să se pună în fruntea noului pro­test, Iranul, a avut timp să constate că po­ziția sa în Orientul Mijlociu a fost aproape complet dezavuată tocmai de „Primăvara arabă“.

Ambasadele americane nu au fost atacate de autorii „Primăverii arabe“ și nici măcar de beneficiarii primelor alegeri de după doborârea dictaturilor, Frații Musulmani și Ennahda (partid islamist tunisian), ci dimpotrivă, tocmai de aceia care cred că „Primăvara arabă“ a deturnat țările arabe de la adevărata lor luptă și menire. Ar fi momentul ca opinia occidentală să în­țe­leagă că societățile arabe sunt la fel de divizate și complexe ca și vecinele lor de la Nord.

Salafiștii tunisieni refuză democrația, res­ping o viziune națională, oricare ar fi ea, (drapelul tunisian este pentru ei mai de­testabil decât drapelul american) și pro­movează pentru Tunisia o oumma (na­țiune, comunitate) imaginară și militantă.

Consecința logică este că tot efortul lor tinde spre teroare și război civil. În Libia, autorii atacurilor sunt djihadiștii locali, care văd că alegerile le scapă din mână, dar nici brațul Al-Qaeda, care are mulți morți de răzbunat, nu trebuie pierdut din vedere.

Egiptul este un caz mai complex, deoarece o parte dintre salafiști a jucat cartea elec­torală, ceea ce explică o violență moderată din partea manifestanților. Islamiștii de la putere prezintă o configurație pro­oc­ci­dentală (sunt ostili Iranului și încurajează legăturile economice cu Occidentul), dar nu prea reușesc să-și clarifice poziția față de salafiști (în Tunisia, ministrul de In­terne este un partizan al represiunii, în timp ce șeful istoric al Ennahdei, Rached Ghannouchi, o respinge).

În sfârșit, „Primăvara arabă“ a descătușat vocea maselor, care a acoperit-o pe aceea a regimurilor: s-a dovedit că echilibrele geostrategice, centrate până nu de mult exclusiv pe conflictul israelo-palestinian, încep să se clatine.

Mai nou, conflictul major este cel care opu­ne o axă sunită (mergând de la Frații Musulmani la saudieni și trecând prin Turcia) unei axe șiite din jurul Iranului și al aliaților lui (Hezbollahul și regimul sirian). Și astfel se face că prima axă împărtășește, cel puțin în momentul de față, aceeași obsesie a unui Iran nuclear cu Tel-Avivul, cu Parisul sau cu Wa­shing­tonul.

Este motivul pentru care Teheranul și Hezbollahul au în comun tot interesul să mobilizeze „strada“ (arabă!) împotriva Occ­identului: ar fi o modalitate de a exer­cita din nou leadershipul moral pe care
l-au avut pentru scurt timp după ultimul război din Liban în 2005 – de unde re­activarea presiunii asupra lui Salman Rush­die. Numai că e prea târziu: „strada ara­bă“, de la Alep la Tripoli, are și altceva de făcut decât să se războiască pentru niște caricaturi ale profetului.

Adaptare de LUMINIŢA BRĂILEANU după Le Monde, 21 septembrie 2012

* Politolog, specialist în problemele islamului.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22