Pe aceeași temă
„Strada arabă“, de la Alep la Tripoli, are și altceva de făcut decât să se războiască pentru niște caricaturi ale profetului.
Iar au început? Au început, ce? Ciocnirea între civilizații, „furia musulmană“, explozia lumii islamice, incapacitatea islamului de a accepta spiritul critic și libertatea de gândire?
Dar dacă ne uităm mai atent, ce vedem? Câteva mii de manifestanți la Tunis și la Benghazi, extrem de violenți, de acord, ceva mai mulți la Cairo; un atentat, încă unul din lunga serie a atentatelor din Afganistan, numai că fără nicio legătură cu cele de mai sus; la Paris câteva zeci de tineri presupuși salafiști și-au instalat covorașul de rugăciune în fața Ambasadei Americane și par foarte mirați că prezența lor acolo nu trezește entuziasmul. Marea masă a musulmanilor rămâne pasivă, ba chiar indiferentă.
Și de data aceasta, între titlurile din presă și realitate se cască o prăpastie care te uluiește. Și asta pentru că opinia publică filtrează realitatea prin sita unui clișeu de nezdruncinat: lumea musulmană este toată o apă și-un pământ, acționează ca lume musulmană și, atâta vreme cât nu va fi atins de aripa unei reforme teologice, islamul nu are nicio șansă să intre în modernitate.
Adevărul e că protestele și forma pe care o îmbracă nu pot fi înțelese decât dacă desparți cele două aspecte: religios și politic. Provocarea reprezentată de insulta blasfemiatorie nu este tipică pentru islam, în timp ce violența politică este o consecință a procesului de schimbare care a cuprins Orientul Mijlociu.
De la Ultima Ispită a lui Hristos, filmul lui Martin Scorsese din 1988, la Golgotha Picnic, piesa argentinianului Rodrigo García, jucată la Paris în 2011, trecând prin „prelucrarea“ Cinei celei de taină a lui da Vinci de către publicitarii Marithé și François Girbaud, în 2005, au existat grupuri creștine care s-au mobilizat pentru a se opune (uneori violent) reprezentațiilor sau afișării, iar Biserica Catolică a întreprins un număr de demersuri, pașnice, pentru a obține interzicerea obiectului scandalului (de exemplu – afișul publicitar cu Cina cea de taină).
În ziua de azi, atât Biserica, cât și musulmanii constată „suferința“ credinciosului și indignarea pe care i-o provoacă neîncetatele agresiuni la adresa sacrului. Asistăm la o disociere crescândă între comunitățile de credincioși care refuză să mai sufere în tăcere și o cultură secularizată pentru care religia este o bizarerie sau o dovadă de fanatism. Numai că violența aplicată Ambasadei Americane, oricât de minoritară, este foarte politică. Primele trei ambasade atacate sunt situate în trei țări care au experimentat „Primăvara arabă“ (Tunisia, Egiptul, Libia), iar singurul stat care încearcă să se pună în fruntea noului protest, Iranul, a avut timp să constate că poziția sa în Orientul Mijlociu a fost aproape complet dezavuată tocmai de „Primăvara arabă“.
Ambasadele americane nu au fost atacate de autorii „Primăverii arabe“ și nici măcar de beneficiarii primelor alegeri de după doborârea dictaturilor, Frații Musulmani și Ennahda (partid islamist tunisian), ci dimpotrivă, tocmai de aceia care cred că „Primăvara arabă“ a deturnat țările arabe de la adevărata lor luptă și menire. Ar fi momentul ca opinia occidentală să înțeleagă că societățile arabe sunt la fel de divizate și complexe ca și vecinele lor de la Nord.
Salafiștii tunisieni refuză democrația, resping o viziune națională, oricare ar fi ea, (drapelul tunisian este pentru ei mai detestabil decât drapelul american) și promovează pentru Tunisia o oumma (națiune, comunitate) imaginară și militantă.
Consecința logică este că tot efortul lor tinde spre teroare și război civil. În Libia, autorii atacurilor sunt djihadiștii locali, care văd că alegerile le scapă din mână, dar nici brațul Al-Qaeda, care are mulți morți de răzbunat, nu trebuie pierdut din vedere.
Egiptul este un caz mai complex, deoarece o parte dintre salafiști a jucat cartea electorală, ceea ce explică o violență moderată din partea manifestanților. Islamiștii de la putere prezintă o configurație prooccidentală (sunt ostili Iranului și încurajează legăturile economice cu Occidentul), dar nu prea reușesc să-și clarifice poziția față de salafiști (în Tunisia, ministrul de Interne este un partizan al represiunii, în timp ce șeful istoric al Ennahdei, Rached Ghannouchi, o respinge).
În sfârșit, „Primăvara arabă“ a descătușat vocea maselor, care a acoperit-o pe aceea a regimurilor: s-a dovedit că echilibrele geostrategice, centrate până nu de mult exclusiv pe conflictul israelo-palestinian, încep să se clatine.
Mai nou, conflictul major este cel care opune o axă sunită (mergând de la Frații Musulmani la saudieni și trecând prin Turcia) unei axe șiite din jurul Iranului și al aliaților lui (Hezbollahul și regimul sirian). Și astfel se face că prima axă împărtășește, cel puțin în momentul de față, aceeași obsesie a unui Iran nuclear cu Tel-Avivul, cu Parisul sau cu Washingtonul.
Este motivul pentru care Teheranul și Hezbollahul au în comun tot interesul să mobilizeze „strada“ (arabă!) împotriva Occidentului: ar fi o modalitate de a exercita din nou leadershipul moral pe care
l-au avut pentru scurt timp după ultimul război din Liban în 2005 – de unde reactivarea presiunii asupra lui Salman Rushdie. Numai că e prea târziu: „strada arabă“, de la Alep la Tripoli, are și altceva de făcut decât să se războiască pentru niște caricaturi ale profetului.
Adaptare de LUMINIŢA BRĂILEANU după Le Monde, 21 septembrie 2012
* Politolog, specialist în problemele islamului.
