Sa privim Georgia cu realism

Care este mesajul pe care Moscova a dorit sa il transmita Occidentului prin reactia disproportionata impotriva Geor­­giei?

Miza conflictului din Caucaz este de fapt geopolitica si vizeaza mentinerea spa­­tiului dominat pana nu de mult de URSS in afara influentei puterii Statelor Unite. De fapt, prin actiunile sale, Mos­co­va a trimis un mesaj foarte clar Americii si NATO de a nu trece aceasta granita vir­tua­la, de a extinde Alianta in ceea Mos­co­va numeste "strainatatea apropiata". In plus, destinatarul real al mesajului este Ucraina. Acesta este numele jocului, fie ca le face sau nu placere idealistilor wilso­nieni si elitelor neoconservatoare din Wa­shington D.C. sau de pretutindeni. Trage­dia politicii de putere nu a incetat niciun moment sa existe. Elitele wilsoniene si neo­conservatoare repeta in mod constant aceasta eroare istorica fundamentala. Po­li­tica de putere a fost cu noi inca de pe vre­mea Greciei antice. Ca atare, puterea este si va continua sa ramana un fapt esential al sistemului international. Aceas­ta a fost natura umanitatii si este si ceea ce isi propune sa ofere filozofia "realista" - o tragica intelegere a acestei realitati. In logica politicii de mare putere trebuie sa interpretam si actiunile de astazi ale Ru­siei. Rusia revine in forta. Nu mai este pu­terea ingenuncheata si invinsa a anilor ’90, care a privit neputincioasa extinderea in trepte a NATO, fara a fi capabila sa o opreasca, sau care nu a putut face nimic atunci cand Occidentul a plasat Kosovo de­finitiv pe un curs cu o finalitate pre­vi­zi­bi­la - independenta statala. Astazi, Mos­co­­­­va reactioneaza in forta pentru ca in lu­mea geopoliticii si a politicii de putere, po­zitia (dispunerea strategica) este cruciala. Iar realitatea geopolitica ne arata pur si sim­plu ca Georgia si Ucraina sunt impo­si­bil de aparat. Daca NATO si Statele Unite ar furniza acestor state garantii de apa­rare colectiva, ele nu ar putea fi ono­ra­te. Consecinta, pe termen lung, ar fi di­lua­­rea angajamentelor de aparare colec­ti­va furnizate unor state precum Polonia sau Romania. Motivul pentru care aces­tea din urma au aderat la Alianta a fost ace­la ca articolul 5 ("toti pentru unul, unul pentru toti") arata real.

Cum poate totusi raspunde cea mai de succes alianta politico-militara din is­torie in fata agresiunii Rusiei asupra Georgiei?

Problema principala pe care o au atat Ame­rica, cat si Europa ramane aceea a in­­­telegerii ca retorica nu poate inlocui rea­li­ta­tea fizica, bruta a politicii de putere. Con­flictul din Caucazul de Sud a eviden­tiat din plin acest lucru. A extinde NATO cu state imposibil de aparat militar in­­seam­na practic a submina intreaga ratio­na­litate a unei aliante politico-militare care a functionat magnific in ultimii 60 de ani. Dar asta nu inseamna a accepta in mod fatalist infrangerea, ci de a constien­­tiza ca puterea noastra (a comunitatii eu­ro­­atlantice) are limite obiective. Dar ceea ce putem si trebuie sa facem este sa re­nun­­tam la un tabu al anilor ‘90 si care pri­ves­­­te angajamentul Aliantei de a nu des­fa­­su­ra infrastructura NATO pe teritoriul fos­te­lor state comuniste (in Europa Cen­tra­la si de Est, in statele baltice). In acest mod le vom expune clar rusilor limitele a ceea ce pot face, in aceeasi maniera in care si ei ne-au expus propriile noastre li­mi­te. Ori­ce stat care a primit o garantie de aparare colectiva trebuie sa fie sigur ca Statele Unite il vor apara, indiferent de si­tuatie, in­di­ferent de circumstante. Iar acest lucru nu poate fi realizat decat prin reasigura­rea strategica a statelor NATO din Est, pen­tru a descuraja o eventuala cre­dinta a Moscovei in lipsa de forta, de con­secinte a articolului 5. Moscova tre­bu­ie sa reali­ze­ze ca in spatele articolului 5 se afla pute­rea Americii si vointa politica de a onora garantia de aparare colectiva. Toc­mai din acest motiv nu putem acorda garantii de se­curitate in toate directiile, iar Alianta va trebui limitata geopolitic la ace­le state care pot fi aparate din punct de vedere mi­li­tar. De altfel, singura misiu­ne de aparare colectiva din istoria Aliantei a aratat din plin refuzul si chiar lipsa de disponibilitate a europenilor de a muri/de a se sacrifica pentru Afganistan (o cam­pa­nie raspuns la un atac direct asupra teri­to­riului State­lor Unite). Este oare Europa pregatita sa moara pentru Tbilisi? Sincer, nu cred as­ta. Europa nu are capacitatea ex­peditio­na­ra necesara pentru a-si des­fa­su­ra tru­pe­le intr-un teatru de operatiuni atat de in­­de­partat; nu exista un curent in randul opi­niei publice care sa sprijine un demers de o asemenea magnitudine; mai mult, nu exista efective suficiente. In plus, ar­ma­ta americana lupta pe doua fronturi, efectivele Garzii Nationale au fost dis­tru­se in Irak si atat Europa, cat si America vor fi nevoite sa modereze tentatia antisis­tem a puterilor emergente (grupul statelor BRIC - Brazilia, Rusia, India, China). Atat Eu­ropa, cat si America sunt supraex­tin­se.

Care sunt consecintele eveni­men­te­lor din Caucaz asupra securitatii ener­ge­tice europene? Vor influenta aces­tea proiectul Nabucco? Se va trezi Eu­ro­pa in sfarsit si va actiona unitar in sensul asigurarii securitatii sale ener­ge­tice?

Europa ar trebui sa se trezeasca in acest al 12-lea ceas, insa in mod tradi­tio­nal ea se caracterizeaza printr-o stare de inertie si de somnolenta strategica. Reali­ta­tea este ca Europa depinde din ce in ce mai mult de petrolul si gazul natural ru­sesc si, atata timp cat aceasta realitate va persista, ea va afecta decisiv libertatea de manevra diplomatica de care dispun state ca Franta si Germania. Rezultatul? O capacitate europeana foarte redusa de constrangere a optiunilor Rusiei in spatiul politicii internationale. In relatia sa cu Eu­ropa, Putin, un fost ofiter KGB, a urmarit cu precadere doua obiective: divizarea Alian­tei folosind, pe de o parte, depen­den­ta energetica a europenilor de gazul ru­sesc si, pe de alta parte, scutul antira­che­ta. Ce face Putin astazi? Divizeaza Alian­ta prin incheierea unor intelegeri ener­getice bilaterale si prin manipularea dezbaterii privind scutul antiracheta. In acest context, Nabucco este un proiect fun­damental pentru Europa. Pentru ca Europa sa devina o putere geopolitica autentica, ea va trebui sa-si diversifice re­sur­sele energetice. Diversificarea furnizo­ri­lor de energie va conduce la o maxi­mi­za­re a spatiului de manevra diplomatica si a capitalului sau de presiune asupra Mos­co­vei. In caz contrar, Europa se va afla din ce in ce mai mult in buzunarul si sub con­tro­lul rusilor.

Ce ar trebui Occidentul sa faca pen­tru a gestiona o Rusie in ascensiune, na­tionalista, agresiva si potential re­vi­zio­nista?

Trebuie sa fim constienti de ceea ce pu­tem face, de limitele noastre in acest sens. Nu vom merge la razboi pentru Geor­gia, nici Europa, nici Statele Unite nu vor face asta. Si trebuie sa intelegem asta foarte bine. Provocarea strategica fun­damentala a timpului nostru ramane aceea a integrarii grupului puterilor emer­gen­te (statele BRIC) intr-un sistem de nor­me si reguli guvernat de catre comuni­ta­tea euroatlantica. Din punct de vedere stra­tegic, aceasta este singura problema.

Iar raspunsul in ceea ce priveste Ru­sia il ofera doctrina "realismului etic": inte­gra­rea sa in marea pace capitalista. Miza consta in acordarea pe termen lung a unor beneficii economice care sa ii mode­re­ze tentatia de a se comporta ca o pu­tere revizionista si care sa o transforme in­­­tr-un actor cu interese in conservarea si consolidarea statu-quo-ului. Pe masura ce Rusia va fi din ce in ce mai absorbita in acest sistem, ea va deveni din ce in ce mai dependenta de un nivel de bunastare economica care, la randul sau, este inter­de­pendent de conservarea statu-quo-ului. Cu alte cuvinte, Rusia va avea un interes fun­damental in mentinerea sistemului care ii asigura prosperitatea economica, ast­fel ca nu va fi tentata sa provoace o cri­za internationala (care sa distruga sta­tu-quo-ul) fara a risca propria sinucidere economica. Pe de alta parte, este im­pe­ra­tiv sa ne concentram pe interesele care ne leaga (maximizarea nivelului de buna­sta­­re economica) si pe amenintarile co­mu­ne (precum proliferarea armelor de dis­trugere in masa sau radicalismul isla­mic) care ar putea evolua in timp intr-o or­dine acceptabila tuturor marilor puteri. Este o viziune cat se poate de putin sexy si frustranta, dar nu avem alta solutie. Este o perspectiva care combina bene­fi­cii­le integrarii cu elemente de constran­ge­re (un sistem de beneficii si constrangeri "sticks and carrots"), dar care, in acelasi timp, promite acomodarea intereselor vi­ta­le ale statelor potential revizioniste. Pro­ble­ma Europei este ca ofera doar be­ne­fi­cii, doar "carrots" (morcovi), ceea ce ar fi OK daca lumea ar fi plina de iepuri, insa Vladimir Putin nu este un iepure. Pe fond, avem nevoie de o politica duala, care sa combine puterea soft cu o componenta hard. Este ceea ce ii lipseste Europei.

* expert in probleme transatlantice la German Council on Foreign Relations, Berlin

Interviu realizat de Octavian Manea

29 august 2008