Sandy, Walmart şi lecţia de cultură organizaţională

Efectele uraganului Sandy, care a măturat timp de câteva zile nord-estul Statelor Unite, vor bântui America mult timp de acum înainte. În conştiinţa publică vor rămâne zecile de morţi, pagubele de zeci de miliarde de dolari, imaginile unui New York inundat, cu case distruse, parţial lipsit de lumină, cu metroul închis, bântuit de mulţimi furioase de şoferi care căutau în zadar un strop de benzină. Este profilul unui oraş paralizat.

Pe termen lung, una dintre dezbaterile ge­nerate de uraganul Sandy şi care au re­venit în prim-planul societăţii americane ţine de efectele încălzirii globale. Un con­sens pare să se impună: ura­ganele de tip Sandy sunt produsul încălzirii globale. Formatori de opinie in­flu­enţi au îmbrăţişat imediat această teză. Printre ei se află, desigur, fostul vice­pre­şedinte Al Gore, care scria săptămâna trecută pe blo­gul personal că „uraganul Sandy este un semn în­gri­jorător al vremurilor care vor să vină. Trebuie să ţinem seama de acest avertisment şi să acţionăm rapid pentru a rezolva criza climatică“. Lui Gore i s-a alăturat chiar primarul New York­ului, miliardarul Michael Bloomberg: „În numai 14 luni, 2 uragane ne-au forţat să evacuăm cartiere întregi, ceva ce pri­măria nu a făcut niciodată înainte. Dacă aceasta este o tendinţă, atunci este ne­sus­tenabilă. Clima noastră se schimbă“. Mai mult, el şi-a declarat susţinerea pu­blică pentru Obama - un preşedinte care sprijină reducerea încălzirii globale. Însă discuţia despre Sandy va avea şi efecte in­ternaţionale. Deja se propun investiţii ma­sive în porţi uriaşe care să ţină furtunile la distanţă de ţărm (similare celor care protejează portul Rotterdam) nu doar în New York, ci şi în zonele care vor fi în cu­rând afectate de creşterea nivelului mării, precum Bangladesh.

Pe termen scurt, pe ultima sută de metri a maratonului pre­zi­denţial, Sandy a oferit pre­şe­din­telui Obama o excelentă plat­formă de mediatizare. La fel ca şi în cazul eliminării lui Bin Laden, Sandy a conturat perspectiva unui manager efi­cient, sigur pe sine, calculat, obişnuit cu at­mosfera de criză, un autentic „Co­man­dant Şef“. În fond, echipa sa a investit enorm pe tot parcursul campaniei în cul­tivarea acestui avantaj comparativ pe care îl deţine în faţa contracandidatului său: „Ei bine, prima mea misiune în calitate de comandant şef este să menţin poporul american în siguranţă. Şi asta este exact ceea ce am făcut în ultimii patru ani“, iată unul dintre mesajele cheie ale ultimei dezbateri televizate dintre Obama şi Rom­ney. Oricum, Casa Albă avea nevoie ca de aer să arate un CEO ferm aflat la controlul butoanelor, mai ales după dezastrul din Li­bia (uciderea ambasadorului SUA la Ben­ghazi), pe care actualul preşedinte l-a de­contat din plin. De altfel, sincopa libiană a devenit muniţia favorită a republicanilor pentru a expune electoratului nu doar eşecul de leadership oferit de Obama, dar şi pentru a-i reproşa preşedintelui o po­litică externă care, cel puţin din pers­pec­tiva lor, se află în ruină. Nu în ultimul rând, laitmotivul pe care Obama l-a pro­iectat obsesiv în ultimele luni, „toţi tre­buie să recunoaştem că trebuie să facem nation-building aici acasă, re­cons­tru­in­du-ne străzile, podurile, şcolile..“, s-a po­trivit ca o mănuşă cu atmosfera lăsată în urmă de Sandy. Un mesaj care con­trastează flagrant cu gustul de noi aven­turi externe pe care neoconservatorii din jurul lui Romney îl afişează ori de câte ori au ocazia.

Sandy a mai arătat un pre­şedinte aflat nu doar la cen­trul de comandă, ci şi la firul ierbii, printre oa­menii aflaţi în nevoie. Dis­cursul său a fost în primul rând uman: „Am văzut pe viu o parte din teribilul dezastru. E sfâşietor. Fa­milii care şi-au pierdut pe cei dragi. Comunităţi întregi distruse. Astăzi, vă cer tuturor să îi păstraţi în ru­găciunile voastre. Şi, ca președinte, vă promit un lucru: ţara voastră va fi ală­turi de voi atâta timp cât este nevoie pen­tru a vă recupera şi reconstrui“. Apoi i-a asigurat pe toţi că a pus la dispoziţia sta­telor şi comunităţilor toate resursele ne­cesare. Este campanie şi aparenţele con­tează. Cum îţi joci rolul este uneori ca­pi­tal. Este o bătălie pentru „suflete şi minţi“. Punctele pe care Obama le-a marcat în aceste zile ar putea fi decisive.

În contrast, Romney a fost perdantul ab­solut al lui Sandy. Nu atât pentru ce a fă­cut. Ci pentru ce a spus în urmă cu un an. Uneori, inconsecvenţa candidatului re­pu­blican, pe multe dintre dosarele fierbinţi ale momentului, este halucinantă. Cam­pania democrată a reuşit cu eficienţă să am­plifice îndoiala din mintea elec­tora­tului, atunci când vine vorba despre po­ziţiile cheie ale candidatului republican. Să nu uităm cum, în primele dezbateri, atât Ryan, cât şi Romney au atacat la ba­ionetă politica externă a Administraţiei Obama. Dar la ultima dezbatere, can­di­datul republican a sfârşit prin a recu­noaşte şi asuma virtuţile politicilor asu­mate de Obama. Concret, în cazul Sandy, dacă Obama a devenit campionul rein­ven­tării megaagenţiilor federale care să ofere sprijin autorităţilor locale în cazul unui dezastru natural, Romney propune des­fiin­ţarea lor. Cu alte cuvinte, Romney pro­pune tocmai eliminarea agenţiilor (pre­cum FEMA - Federal Emergency Ma­na­ge­ment Agency) aflate acum în prim-planul managementului postdezastru şi creditate cu succesul său operaţional. Desigur, stan­dardul succesului este reprezentat de an­titeza Katrinei, când sistemul federal, copleşit, a eşuat lamentabil. De fapt, în tim­pul campaniei din 2008, Obama, un su­porter prin excelenţă al paradigmei „big government“, a militat agresiv pentru con­solidarea capacităţii guvernului federal de a răspunde în cazul unor catastrofe naturale.

De cealaltă parte, Romney a vor­bit din perspectiva experienţei sale de guvernator al statului Massachusets, propunând pri­va­tizarea sistemelor de răspuns imediat şi asistenţă postdezastru. Pentru Romney, bugetul FEMA intră la categoria cheltuielilor discreţionare care trebuie de­grabă redirecţionate dinspre nivelul fe­de­ral către state. El crede cu tărie că statul este un administrator prost. Şi că piaţa li­beră ar rezolva dilemele de alocare a re­surselor într-o manieră mult mai pro­duc­tivă. O declaraţie a sa din 2011 a făcut, săp­tămâna trecută, turul televiziunilor ame­ricane şi al Internetului: „Ori de câte ori ai ocazia să iei vreo atribuţie de la guvernul federal, redând-o statelor, ne aflăm pe drumul potrivit. Şi, dacă putem să mergem chiar şi mai departe, redând-o sectorului privat, este încă şi mai bine. În loc să ne gândim ce ar trebui să tăiem în materie de cheltuieli federale, ar tre­bui să ne întrebăm ce ar trebui să păs­trăm. Care sunt lucrurile pe care trebuie le facem şi nu ar trebui să le facem“.

În cele din urmă, cine are dreptate? În esenţă, asistăm la o bătălie între două viziuni: una masiv centretatistă, care cre­de în federalizarea asistenţei de urgenţă, şi cealaltă, care crede în virtuţile pieţei libere şi ale guvernului limitat. Şi totuşi, în peisajul post-Katrina, există câteva exem­ple care arată că cele mai eficiente instituţii în furnizarea asistenţei postde­zastru nu sunt agenţiile guvernului fe­deral, nu este FEMA, ci giganţii de retail, precum Walmart sau lanţul de restaurante Waffle House. Imediat ce se anunţă un uragan, sediul central din Bentonville, Ar­kansas, se transformă într-o veritabilă ce­lulă de criză, sunt activate protocoalele de urgenţă, se mobilizează meteorologi, ex­perţi în energie, transport, comunicaţii, plus managerii fiecărei ramuri ope­ra­ţio­nale din companie, totul pentru a asigura asistenţa în timp real magazinelor Wal­mart din zonele sinistrate. Ideea este ca acestea să îşi repornească activitatea ime­diat şi să ofere sinistraţilor suportul ne­cesar. Desigur, analiştii Walmart au stu­diat atent comportamentul con­su­ma­to­rului în vremuri de dezastru natural. Cu­nosc în detaliu produsele de imediată ne­cesitate, astfel că, la scurt timp după ce se anunţă perspectiva unui uragan, sute de camioane încărcate de mărfuri pornesc spre magazinele aflate în calea furtunii, transformându-le preventiv în uriaşe depozite de prim ajutor. Şi, desigur, ori­când este păstrată posibilitatea reapro­vi­zionării lor. Pentru o organizaţie ca Wal­mart, adevăratul dezastru nu este ura­ga­nul, ci perspectiva de „a nu dispune de măr­furile de care consumatorul are ne­voie“. Nu este vorba numai de profitul pe termen scurt, deşi, ca orice firmă, Wal­mart este interesată de maximizarea uti­lităţii atunci când cererea explodează. Filosofia este alta, iar ceea ce contează este percepţia, sunt legăturile, conexiunile pe care compania le dezvoltă la nivelul co­munităţii locale: fiind alături de un client la nevoie, îl câştigi pe viaţă, îi cultivi o loialitate pe termen lung. Rezultatul? Wal­mart ajunge la faţa locului întotdeauna înaintea agenţiilor federale.

Poate că ceea ce e de învăţat de la Sandy nu ţine neapărat de în­călzirea globală, de Romney sau Obama, ci este în primul rând o lecţie de cultură organizaţională. Poate între extremele prezentate de Oba­ma şi Romney mai potrivită ar fi o cale de mijloc, un parteneriat între stat şi piaţa liberă: agenţia federală este necesară, dar Walmart este o reţea mult mai eficientă pe o nişă în care a trebuit să se spe­cia­lizeze, să inoveze. Nu în ultimul rând, poate chiar trebuie să ascultăm sfatul lui Paddy Ashdown, fostul Înalt Reprezentant al comunităţii internaţionale pentru Bos­nia Herţegovina: „securitatea unei ţări nu mai depinde de Ministerul Apărării. Ci ţine de capacitatea de a aduna laolaltă instituţiile sale pentru a proiecta un răs­puns integrat. Iar acest lucru transmite un lucru foarte important. Ne spune că guvernele noastre ridicate pe modelul Revoluţiei Industriale ca ierarhii ver­ti­cale au o structură complet greşită. Struc­tura vremurilor noastre este re­ţeaua. Cel mai important element din structura noastră – fie că eşti un guvern, un regiment sau o firmă – este ca­pacitatea de a ne interconecta cu cei­lalţi“.

* Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, NY.