Schizopolitica imigraţiei

La cel mai recent Consiliu European, interesele naţionale au avut încă o dată câştig de cauză în faţa celor europene.

Europa e un continent bătrân şi ramolit. Nu pen­tru mileniile de istorie adunate în spate. Nici măcar din pricina îmbătrânirii accelerate a populaţiei sale. Ci pentru că s-a gârbovit men­tal, s-a micşorat, s-a strâns în ea însăşi şi nu mai are cu­rajul necesar ca să cons­tru­iască o viziune curajoasă pen­tru sine şi pentru alţii. A de­monstrat-o cu vârf şi îndesat ultimul Consiliu European, un­de ideea cotelor obligatorii de imigranţi a fost aruncată la coş de liderii europeni. Ar fi fost un prim pas minimal către o politică de imigraţie comună. Dar nici măcar pentru atât nu a existat curaj. În loc să se concentreze pe dis­cuţii pe marginea unui sistem organizat şi echi­tabil de preluare a imigranţilor, cei 28 au preferat să pună la punct metode ca să-i ţină departe pe aceşti imigranţi şi să-i deporteze pe cei care au reuşit să ajungă deja.

Practic, liderii europeni (pentru că tot ei deţin pârghiile puterii, ceea ce transformă în literă moartă ideea de „mai multă Europă“) au transmis structurilor europene care au venit cu ideea cotelor să-şi vadă de treabă. In­te­re­sele naţionale au avut încă o dată câştig de ca­uză în faţa celor europene. După discuţii in­terminabile, Europa a hotărât să îm­par­tă „po­vara“ reprezentată de 60.000 de imigranţi pe parcursul următorilor doi ani. Mai exact, pe cei 40.000 de solicitanţi de azil care se află azi în Italia şi Grecia şi alţi 20.000 din Irak şi din Siria, pe parcursul următorilor doi ani. Pentru comparaţie, doar Libanul, stat cu o situaţie eco­nomică precară şi cu o po­pu­laţie de nici cinci milioane de oameni, găzduieşte un milion de imigranţi veniţi dinspre Siria.

În Europa, cu excepţia statelor–poartă de in­tra­re, nevoite să se descurce cu aceşti imi­granţi, decizia convine tuturor celorlalte – şi ţă­rilor care s-au opus vehement cotelor încă de la apariţia ideii, precum Ungaria şi Marea Bri­ta­nie, dar şi statelor care au preferat să se as­cundă în spatele statelor mari, să explice că aşteaptă să vadă întâi planul pe hârtie, apoi să îl vadă adoptat şi până atunci să preia imi­granţii pe bază de „voluntariat“ (România fa­ce parte din această ultimă categorie). Nici mă­car acest capăt de decizie nu e însă sigur. „Vo­lun­ta­riat“, un termen eufemistic pentru a sta cu braţele încrucişate, pentru că absenţa unui sis­tem de împărţire va însemna discuţii sterile pe mai departe. „Praf în ochi“, au apreciat, pe bu­nă dreptate, toate organizaţiile mari de apă­ra­re a drepturilor omului, imediat după sum­mit.

Decizia de la ultimul Consiliu e una ilogică, imo­rală, lipsită de solidaritate faţă de statele din sud şi lipsită de viziune. Cu sau fără aces­te aceste cote, migranţii săraci sau goniţi de răz­boaie vor continua să rişte totul pentru a ajun­ge în Europa şi vor continua să moară cu mi­ile, în timp ce preocuparea Europei este să-i ţi­nă departe şi să privească indiferent la tra­ge­dii, mult mai atentă la vocea extremei dreap­ta de acasă. Ilogică, pentru că toate stu­diile se­rioase, fără excepţie, au demonstrat că imi­granţii creează bunăstare economică şi că de­mo­grafia europeană, aflată în cădere li­be­ră, are nevoie de imigraţie pentru a fi revi­ta­lizată.

Este în egală măsură o decizie ipocrită. Eu­ro­pei îi place să se pretindă şi în vremea noas­tră promotor al drepturilor omului, fără a ţine totuşi cont de drepturile oamenilor din afara ei. Or, măcar acum, în al doisprezecelea ceas, ar fi fost datoare să vină cu un plan viabil, atât pentru prezent, cât şi, poate, pentru a-şi mai spăla din păcatele trecutului. Pentru că, atunci când vorbim despre imigranţii veniţi din­spre Africa, uităm de multe ori trecutul. Eu­ropa a jefuit secole la rând Africa. A se­că­tuit-o de resursele naturale şi de cele umane. A dus sute de mii de oameni în sclavie. A târât Continentul Negru în războaie şi a in­ter­venit în cele existente. A alimentat-o cu ar­me pe bani grei. A născocit apoi o nouă scla­vie, una modernă, în care populaţia este mun­cită de marile companii la ea acasă pe salarii de mizerie pentru ca statele occidentale să poată avea produse ieftine. În egală măsură, Occidentul a sprijinit politic şi financiar zeci de ani la rând dictatori sângeroşi care au sub­jugat la rândul lor populaţia şi au obligat-o la subdezvoltare.

La fel de convenabil, Europa uită că, în mo­men­te dificile, a trimis valuri uriaşe de imi­granţi (irlandezi, italieni, unguri, greci) către Ame­rica, unde au fost bine primiţi. Ce s-ar fi întâmplat dacă toţi aceşti europeni ar fi fost tri­mişi înapoi de unde veniseră? Poate că mulţi europeni ar dori o altă decizie în pri­vinţa imigraţiei, dacă ar fi corect informaţi, poa­te o parte ar dori să se desolidarizeze de ceea ce ce hotărăsc câţiva puternici vre­mel­nici ai Europei. Nu au cum să o facă.

În cele din urmă, nu are cine să îşi asume res­ponsabilitatea pentru o politică la fel de im­por­tantă ca politicile economice. Actualii li­deri, care se ascund unii în spatele celorlalţi şi cu toţii în spatele uşilor închise, vor dis­pă­rea unul câte unul de pe scena politică în anii următori. Aşa că poate e vremea pentru un nou tratat de tip „Lisabona“, în care europenii să fie chemaţi să se pronunţe asupra politicii de imigraţie.