Pe aceeași temă
Anunţul plasării României pe harta scutului antirachetă nu poate fi separat de celelalte evoluţii continentale. În cele din urmă, spaţiul securităţii europene este indivizibil.
La 5 februarie, preşedintele Medvedev adopta, în mod formal, Noua Doctrină Militară a Rusiei. Nu doar mesajul, ci şi momentul ales de Kremlin au o componentă simbolică evidentă: chiar în prima zi a Conferinţei de Securitate de la München (poate cea mai importantă de pe continent), Europa anului 2010 era portretizată ca fiind spaţiul geopolitic care ameninţă în cel mai înalt grad securitatea Rusiei.
Astfel, încercările de a extinde infrastructura militară a NATO mai aproape de graniţele Rusiei, desfăşurarea de contingente militare străine pe teritoriile din vecinătatea sa şi a aliaţilor săi sau dezvoltarea de sisteme de apărare antirachetă care subminează stabilitatea globală şi perturbă echilibrul strategic de putere reprezintă pentru Moscova principalele ameninţări externe. Secretarul general al NATO Anders Rasmussen s-a grăbit să condamne noua doctrină, considerând că „nu reflectă lumea reală“ şi precizând că „NATO nu este inamicul Rusiei“.
Dar mesajul Kremlinului este cu atât mai important, cu cât reflectă o filosofie care va defini cultura organizaţională a armatei ruse în următorul deceniu. Armata rusă se va pregăti sistematic pentru a contracara, la nevoie, aceste potenţiale pericole europene. Retroactiv, exerciţiul Zapad (Vest) din septembrie 2009, de pe teritoriul Belarusului, care a implicat sute de tancuri şi manevre cu armament nuclear tactic la numai 250 de km de Varşovia, pare să anunţe o paradigmă a viitorului. Atunci, ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski, avea să declare: „Dumnezeu a creat Polonia pentru războiul de tancuri“. Pe acest fundal, avea să se producă şi decizia de a plasa România pe harta scutului antirachetă.
La 4 februarie, preşedintele Traian Băsescu anunţa un moment considerat de mulţi ca fiind istoric: România accepta, în mod oficial, să găzduiască componente ale viitorului sistem de apărare antirachetă propus de Administraţia Obama în 2009. Şi totuşi, pe fondul reacţiilor destul de moderate, chiar rezervate ale Kremlinului, se ridică întrebarea: de ce ar fi scutul în versiunea Obama mai acceptabil pentru Moscova decât varianta propusă de preşedintele Bush în 2006?
Un scut acceptabil pentru Moscova
Pentru unii analişti, precum Dmitri Trenin, director al Centrului Carnegie din Moscova, sau pentru Jeffrey Mankoff, de la Council on Foreign Relations, anunţul Bucureştiului nu a constituit nici pe departe o surpriză, România fiind una dintre opţiunile sugerate chiar de către liderii ruşi. În plus, aşa cum se prezintă acum, sistemul antibalistic în versiunea Obama nu va fi capabil să doboare rachete intercontinentale lansate din zona Orientul Mijlociu înainte de 2020.
Sistemul Obama este configurat preponderent împotriva rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune. Astfel, se elimină un element de maximă anxietate pentru Moscova: cele 10 interceptoare terestre, care ar fi fost desfăşurate pe teritoriul polonez, în arhitectura Bush, ar fi putut doborî inclusiv rachete intercontinentale lansate dinspre Rusia spre SUA, peste Oceanul Arctic. În noua configuraţie, această potenţială vulnerabilitate a Rusiei dispare. Spre deosebire de proiectul anterior (unul dominant static, format din 10 interceptoare GBI şi un radar amplasat în Cehia), Administraţia Obama propune o arhitectură dispersată, flexibil construită în jurul platfomei SM-3.
Aceasta din urmă este gândită ca o capacitate de interceptare cu o rază de acţiune exclusiv regională. Spre deosebire de sistemul anterior bazat pe rachete de 25 de tone, care puteau ajunge până la 12.000 de km, SM-3 este un interceptor de 25 de ori mai mic şi a cărui „rază de acţiune (capacitatea de a-şi atinge literalmente ţinta înainte de a se prăbuşi pe pământ) este mai scurtă cu câteva mii de km“, declara, în septembrie 2009, poate cea mai avizată voce - generalul Patrick O’Reilly, director al Missile Defense Agency al SUA. Mesajul transmis Moscovei, cu mult timp înainte ca România să devină oficial parte a scutului, este foarte clar: „Principiile fizicii sunt evidente. Dacă te afli în raza de acţiune a interceptorului SM-3, acesta poate distruge rachete de orice fel. Dar literlamente, dacă eşti plasat în afara zonei, nu avem nicio capabilitate“, preciza generalul Patrick O’Reilly în octombrie 2009. Iar Rusia pare să fi înţeles, cel puţin până acum, acest lucru.
Scutul american desfăşurat în Europa nu este îndreptat spre Rusia, ci face parte dintr-un sistem mai larg de descurajare şi prevenire a oricărei intimidări sau şantaj pe care le-ar putea exercita Teheranul la adresa statelor europene sau a celor 80.000 de militari americani staţionaţi în Vestul Europei.
Contestarea statu-quo-ului
Un alt element important, atunci când încercăm să înţelegem contextul în care România şi-a asumat decizia de a găzdui componente terestre ale viitorului scut antirachetă, este propunerea Rusiei privind un nou tratat asupra securităţii europene. O versiune oficială a fost publicată la 29 noiembrie 2009 pe site-ul Kremlinului, iar la scurt timp, ministrul de Externe Serghei Lavrov înainta, în Consiliul NATO-Rusia, un document complementar. O analiză atentă a celor două texte developează însă adevăratele intenţii ale Moscovei: nu doar anularea raţiunii de a fi a NATO sau paralizarea procesului de extindere a Alianţei.
Adevăratul obiectiv constă în rescrierea principiilor codificate pe parcursul anilor ’90 în documentele fondatoare ale securităţii europene, precum Carta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 sau Carta de la Istanbul din 1999. Acestea conturează în sine o ordine politică care respinge în mod programatic sferele privilegiate de influenţă geopolitică, recunoscând dreptul fiecărui stat de a-şi alege singur propriile alianţe. Dimpotrivă, astăzi Moscova capătă tot mai mult profilul unei puteri anti-statu-quo, decisă să conteste şi chiar să schimbe aceste „reguli ale jocului“. Într-un fel, „în loc să meargă spre secolul XXI, Rusia pare decisă să se întoarcă spre o lume a sferelor de influenţă, specifică secolului XIX“, crede Ronald Asmus, unul dintre principalii arhitecţi ai extinderii NATO.
De-altfel, este aceeaşi Rusie care, în decembrie 2007, se retrăgea din sistemul Tratatului privind Forţele Convenţionale din Europa (CFE) sau care, în august 2008, invada teritoriul unui stat suveran (Georgia), invocând Doctrina Medvedev. Un răspuns oficial la tentativele Rusiei de a redefini fundamentele ordinii politice post Război Rece nu a întârziat să apară. Astfel, la sfârşitul lunii ianuarie, Hillary Clinton avea să reafirme, la Paris, într-un discurs inedit, angajamentul SUA faţă de principiile contestate de Moscova. O săptămână mai târziu, pe scena Conferinţei de la München, James Jones, consilierul pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Obama, reafirma sistematic ataşamentul Statelor Unite pentru un etos politic şi instituţional, considerat de Moscova drept anacronic: piatra de temelie a securităţii europene rămâne suveranitatea şi integritatea teritorială a tuturor statelor; departe de a fi un joc de sumă zero, securitatea în Europa trebuie să rămână indivizibilă; oricât de imperfectă este actuala arhitectură instituţională, ea trebuie să rămână fundamentul cooperării dintre SUA, Europa şi Rusia; un nou tratat nu va trebui doar negociat, ci şi ratificat de aproape 55 de state, ceea ce ar amâna la nesfârşit obţinerea unor rezultate concrete; apărarea colectivă, aşa cum este definită în articolul 5 al Tratatului NATO, rămâne sacrosanctă.
Este esenţial să cunoaştem şi să înţelegem specificitatea fiecărei piese din acest complex puzzle interdependent, cu atât mai mult astăzi când ne aflăm în plină dezbatere privind redactarea unui Nou Concept Strategic al NATO. Evoluţiile de până acum, inclusiv cele din ultimele săptămâni, par să indice cu certitudine intenţia de a reafirma NATO în dimensiunea sa clasică, fondatoare: „o asigurare de viaţă de modă veche. Dacă lucrurile merg într-o direcţie nedorită, toţi ne putem baza pe articolul 5. Este o poliţă de asigurare cu atât mai necesară, cu cât ne îndreptăm spre o lume multipolară, potenţial haotică. Securitatea este precum asigurarea de sănătate. Nu prea îţi pasă de ea până când nu ai nevoie de ea“, crede John Hulsman. //
Cuvinte cheie: scut, Moscova, Kremlin, SUA, Traian Basescu
