Pe aceeași temă
Convulsionatul parcurs spre democraţie al Irakului ajunge, după 7 ani şi 3 alegeri legislative, la o nouă răscruce a experimentului sădirii, în sol a priori arid, a formelor pentru a crea fondul.
Între anotimpul deznădejdii şi sezonul recoltei
In octombrie 2004, pe aeroportul din Bagdad, un militar american ne întâmpina cu „OK, electric people follow me“. În accepţiunea sa, „electoral team“, experţi ONU în alegeri, nu aveau ce să caute prin Irak, aşa că nu puteam fi decât electricieni, mult mai utili într-o ţară în care, de regulă, curentul e mai rar ca ploaia.
După 5 ani, pe aeroportul din Basra ne aşteptau două rânduri de controale. Primul irakian. Al doilea, mai sofisticat, american, unde am lăsat în urmă amprente digitale, dar şi imaginea scanată a ambelor retine.
Drumul din sudul şiit în Bagdad şi apoi în Erbil, în nordul Irakului, dezvăluie un Irak în schimbare. Şi în aşteptarea alegerilor. La al treilea scrutin naţional legislativ de după 2003, 87 de coaliţii şi partide au lansat în competiţie peste 6.000 de candidaţi pentru cele 325 de locuri în Consiliul Reprezentanţilor.
Alegerile de pe 7 martie sunt esenţiale pentru parcursul democratic al Irakului. La fel au fost însă toate alegerile de până acum. Primele cicluri electorale în tranziţia spre democraţie sunt cruciale, aşa cum o arată experienţa atâtor ţări, unele cunoscând regrese sau deturnări din itinerariul democratic. Adeseori alegerile sunt factorul declanşator, mai ales atunci când partidele perdante nu acceptă înfrângerea.
Alegerile regionale de acum un an au fost câştigate de partidele care au lăsat în plan secund sectarianismul şi au promis stabilitate, locuri de muncă şi servicii publice. După decenii de violenţe şi privaţiuni, oamenii privesc spre normalitate. Partidele au început să prezinte programe politice, semn că încep să răspundă mesajelor din societate. Nu mai este suficient să afirmi apartenenţa la aceeaşi comunitate ca loialitatea de grup să se exprime automat.
Coaliţiile din 2005 s-au destrămat, lăsând loc altor alianţe politice, unele de neimaginat în trecut. Nu mai există o singură formaţiune umbrelă regrupând toate partidele mari şiite. În prezent, principalii competitori sunt şase coaliţii, dominate în proporţii diferite de şiiţi, suniţi sau kurzi. Coaliţiile sunt eterogene etnic şi confesional, incluzând candidaţi din toate comunităţile. Compoziţia lor este un indiciu al flexibilităţii politice, încurajator pentru intrarea în jocul democratic. De la boicotarea primelor alegeri la reprezentarea în parlament sau guvern a fost un drum anevoios pentru multe partide. Aşa cum dificile au fost, între alegeri, negocieri infinite pe legea hidrocarburilor, revizuirii Constituţiei sau statutului unor teritorii disputate (doar negocierile pentru formarea guvernului în 2005 au durat 5 luni). Este un exerciţiu de învăţare democratică prin practică. Irakienii au învăţat să împartă puterea după o lungă tradiţie în care diversitatea era gestionată prin capturarea autoritară a puterii de un grup, în detrimentul celorlalte.
Uneori, însă, împărţitul disimulează complet întregul. Ministerul de Interne irakian ar conţine tot atâtea facţiuni câte etaje: fiecare nivel este dominat de un grup. Uneori, etajele se răfuiesc între ele. Includerea grupurilor armate afiliate politic în armată şi poliţie, ca o formulă de integrare şi instituţionalizare a puterii difuze şi de consolidare a monopolului violenţei de către stat, a creat şi realitatea facţiunilor care comunică cu greu în interiorul instituţiilor publice. În unele, experţii nu respectă ordinele ierarhice pentru că ştiu că sunt intangibili. Loialitatea lor se îndreaptă către cei care i-au numit în virtutea unui algoritm, de regulă din acelaşi partid, comunitate sau familie. Loialităţile sunt astfel transversale, fiecare partid, comunitate, trib mai mare are oamenii săi în instituţiile statului, care nu funcţionează încă pe linii verticale de subordonare şi apoi orizontale de coordonare, ci preponderent pe latitudini partizane, etnice sau confesionale, aşezate peste raporturi clanice de vasalitate.
Accesul la funcţii şi putere dat de apartenenţa la un clan sau familie mărturiseşte o formă de neotribalism în vădită incongruenţă cu ideea democratică de reprezentare politică. Ca şi în alte societăţi tradiţionale, fenomenul denumit drept wasta este puternic înrădăcinat în regiune: o reţea de schimb mutual de avantaje şi favoruri bazat pe relaţii de rudenie şi cunoştinţe. Termenul e vecin cu nepotismul şi descrie tot un mecanism de distribuire a privilegiilor şi favorurilor, cunoscut şi în alte părţi.
Toxicitatea sufocantă provine în acest caz din suprapunerea unor tradiţii peste forme alterate democratice, prin combinaţia dintre wasta şi partitocraţie. Efectele pot fi nefaste prin consolidarea unei democraţii deformate. Partidele îşi întind tentaculele clientelare nu numai în sfera politică, ci şi în universităţi, lăcaşe de cult, bănci, presă, afaceri, controlând cvasitotalitatea societăţii. Aşezarea unor obiceiuri tradiţionale locale peste instituţionalizarea aparent democratică a împărţirii puterii între partide poate fi depăşită însă prin dezvoltarea societăţii civile şi amplificarea sectorului privat. Peste 80% dintre angajaţii din Irak lucrează la stat, ceea ce întreţine dependenţa. //
De-baasificarea
Tema cea mai mediatizată în campania electorală a fost de-baasificarea. De înţeles, mulţi kurzi şi şiiţi opresaţi de regimul Saddam nu sunt gata să accepte în spaţiul public fosta elită din partidul Baas, preponderent sunită. Nu principiul în sine, care are justificare morală şi legală, este problema. Lustraţia de tip irakian prezintă simptomele instrumentalizării politice. Doi dintre membrii comisiei care au drept de veto asupra candidaţilor sunt la rândul lor candidaţi, fiind personalităţi controversate (metamorfozaţi maniheist din apropiaţi ai Washingtonului în aliaţi ai Iranului). Lipsa coerenţei în aplicarea legislaţiei (foşti candidaţi şi miniştri au trecut înainte testul comisiei, iar acum nu au primit unda verde), problema legitimităţii şi îndoiala privind imparţialitatea comisiei, care nu prezintă în mod transparent probele din spatele deciziilor (nu este clar cine are acces la arhivele fostului Partid Baas), toate afectează credibilitatea întregului proces. Reconcilierea nu rimează cu excluderea cu aură de arbitrariu. Marginalizarea unor grupări politice rivale prin confiscarea partizană a unor instrumente legale echivalează, într-o societate cu îndelungată tradiţie a utilizării forţei în influenţarea politicii, cu încurajarea unor forţe centrifuge destabilizatoare. Stabilirea unui nou pact social care să elimine injustiţiile din trecut şi să pună bazele reconcilierii prin coexistenţă în domnia legii par a fi subordonate dezideratului înlăturării adversarilor politici. //
De la democraţia electorală la cea efectivă
Întrebarea, după alegeri, este ce coaliţie va câştiga cele mai multe voturi şi cum se vor rearanja forţele politice în funcţie de rezultatele scrutinului. Negocierile postelectorale ar putea cimenta sau destrăma formula à la libanese: preşedintele kurd, premierul şiit şi preşedintele parlamentului sunit. O nouă alianţă guvernamentală şiito-kurdă ar conserva rolul de king-maker şi partener inconturnabil al kurzilor. Este posibil însă şi ca formaţiunile şiite să se regrupeze după alegeri, nefiind exclusă reunificarea sub imboldul imamilor şi al marelui ayatollah Al Sistani. Un guvern care ar grupa partide din toate comunităţile ar avea însă a priori şansele să depăşească percepţia îndărătnică potrivit căreia, numai unită împotriva celorlalţi, o comunitate îşi poate apăra interesele. Chiar dacă alegerile vor fi câştigate de formaţiuni care încearcă să transceandă barierele neîncrederii dintre comunităţi, pare încă departe timpul în care un kurd va vota direct pentru un şiit sau un sunit pentru un şiit. Faliile sectariene se menţin persistent, în ciuda coaliţiilor largi intercomunităţi. Iar aceste coaliţii preelectorale care transgresează frontiere emoţionale sacrosancte se pot destrăma după alegeri.
Experimentul din Irak ar putea confirma două teorii. Prima, că democraţia poate fi cultivată urmând principiile aplicate plantei aclimatizate: grijă, răbdare şi atenţie pentru speficificitatea solului şi soiului. Dacă Irakul, mozaic de etnii şi confesiuni, devine cea mai mare democraţie efectivă din Orientul Mijlociu, aceasta ar fi o declaraţie de susţinere a universalităţii acestei forme de guvernământ care se sprijină pe respectul drepturilor fundamentale ale omului de pretutindeni. A doua, că se poate începe, aidoma modernizării de la sfârşitul secolului al XIX-lea din estul Europei, cu formele care generează apoi aderenţa la substanţă. În timp, valorile sunt internalizate şi principiile înţelese prin practică. Odată instaurată încrederea, democraţia estompează instinctul refugierii temătoare în reconfirmarea apartenenţei la elementele identitare. Politica se articulează pe teme preponderent sociale şi politice, în paralel cu acceptarea alterităţii, ceea ce o transformă treptat, din spaţiul prioritar al reprezentării diferenţelor, în vehiculul generării de politici publice orientate spre aspiraţiile cetăţenilor. Cu toate progresele, experimentul democratic reuşit nu este încă confirmat în Irak. Oricum, învăţămintele sale nu pot fi reproduse telles quelles într-un Afganistan aflat tot într-o tranziţie stimulată în direcţia democratică. //
