Pe aceeași temă
Vladimir Putin este un produs al Razboiului Rece si al Imperiului Rus in forma sa sovietica. Anul 1991, anul cand URSS a raposat neasteptat, a fost cu siguranta unul din cei mai negri ani din viata sa, dupa cum chiar el insusi a spus-o fara echivoc de-a lungul anilor cat s-a aflat direct sau indirect la Kremlin. Daca Rusia lui Ieltin a fost in parte un stat in cautarea unei identitati europene, atunci Rusia lui Putin s-a intors la forma cea mai reprezentativa din ultimele patru secole – imperiul, insa de aceasta data imperiul a metastazat printr-un transfer de „celule” sovietice si pre-sovietice pe corpul unui stat in declin abrupt. Cu alte cuvinte, Rusia a redevenit o déjà incercata sinteza de autocratie, pretins mesianism ortodox, grandoare de mare putere si mitologie reciclata a eliberarii de fascismul ce origineaza undeva in Vest, un fascism inhipuit de aceasta data.
Spre deosebire de Rusia, Europa de astazi nu mai este un continent al realpolitikului bismarkian sau cartologiei staliniste, ci o constructie a compromisului in care democratia si drepturile omului fac tandem cu Decalogul de la Helsinki. In acelasi timp, partea ne-integrata a Europei, cea dintre Europa unita si Rusia propriu-zisa, inca nu a reusit sa se descatuseze din capcanele imperiului si se confrunta cu conflicte etno-teritoriale latente si nerezolvate. Doua decenii mai tarziu, dupa ce capitalele europene credeau ca acest spatiu ar putea fi doar ancorat prin dezvoltare economica si europenizare, nu si acceptat de drept pentru a completa unificarea continentului odata pentru totdeauna, Europa se afla in pragul unui nou razboi, cauzele caruia ii pot fi partial imputate din cauza miopiei strategice cu care a abordat spatiul Europei de Est.
Asadar, in aceste zile se incheie capitolul post-Razboi Rece al Europei si probabil se deschide unul nou in care Europa este propulsata din nou in centrul politicii globale. Miza urmatorilor ani va fi repozitionarea continentului in dependenta de modul in care va sfarsi Imperiul Rus, imperiu care a crescut si acumulat teritorii incepand cu secolul al XVI-lea odata cu cuceririle statelor tatare din Ural si bazinul extins al Volgai. Insa teritoriul care a adus cu adevarat Moscovia in Europa a fost Ucraina si anume aici se va decide soarta constructiei europene.
Daca ne uitam pe harta Europei de Est observam ca Rusia post-sovietica detine trei mari asi pe care i-a folosit pana in prezent in modelarea spatiului sau vestic si proiectarea de putere: minoritatea rusa sau rusofona, prezenta militara de facto si santajul economic din care face parte energia. La randul sau, “bunurile publice” pe care acest spatiu pana in present i le-a furnizat se rezuma la teritoriul tampon intre Rusia si Vest (perceput ca o potentiala amenintare, inclusiv pentru autocratia rusa), mentinerea promisiunii identitare a imperiului si piata de desfacere pentru economia rusa.
Asadar, pentru Putin deraierea Ucrainei din drumul spre UE si ocuparea sau completa supunere a Kyivului insemna mai intai de toate reconstructie statala imperiala, insa nu una democratica si bazata pe dorinta populatiei Ucrainei, ci pe perceptiile unei foarte mici minoritati din campul gravitational al Kremlinului și nu al largei majoritati a rusilor de rand. Daca anexarea Crimeei ne aduce aminte de dictatul de la Munchen si ocuparea Sudetilor, atunci Maidanul are in constiinta Kremlinului rezonanta anului 1848, atunci cand teama de modernizare social-politica si eliberare a rusilor de rand l-a impins pe tarul Nikolai I la campanii de pedepsire cu scopul conservarii ordinii monarhice. Acelasi mecanism de eliberare s-a intamplat si la Kyiv (de aceasta data mult mai aproape de capitala statului rus) acolo unde milioane de ucraineni au dat dovada de un nou spirit civic si dorinta de europenizare, si deci, au demonstrat ca modelul autocratic si cleptocratic al Kremlinului nu mai are viitor in spatiul administrat securitar inca de Moscova.
Daca exista vreun aspect pe care Europa nu l-a gestionat corect, atunci acesta este mutatia precoce spre pacifism, intr-o lume in care agresiunea militara devine tot mai reala, si chiar garantata atunci cand centrele de putere autocratica se simt amenintate. Asadar, Anschluss-ul peninsulei Crimeea ridica spectrul razboiului care va readuce istoria pe continentul european. Aceasta noua realitate va stimula cel mai probabil re-emergenta gandirii din timpul Primului Razboi Rece.
De aceasta data insa nu vom mai fi martorii aceleeasi confruntari a nervilor si psihologiei distrugerii totale. Doua alte mari variabile fac parte din joc de aceasta data. Prima, numarul marilor jucatori din sistem, acolo unde China, India si chiar Brazilia sunt capabile sa modifice substantial datele economice ale proiectiilor de putere globala, cu un impact major asupra continentul Eurasiatic. A doua, nivelul de interdependenta dintre Rusia si Occident vor duce la o altfel de dinamica internationala, in contextul in care capacitatea de a proiecta putere este mult mai fungibila si dependenta de vointa celorlalti actori de a lua partea uneia din tabere.
In acelasi timp, pe plan intern Rusia este foarte diferita de URSS. Schimbarile profunde din ultimile doua decenii au recreat nu numai modelul autocratic rusesc concentrat in jurul Kremlinului, ci a generat si alte centre solide de putere sociala cu interese si perceptii diferite. Printre acestea trebuie sa includem segmente in crestere ale clasei de mijloc, care la fel ca si semenii lor din Ucraina, isi doresc un stat mai putin corupt si asupritor. In aceeasi categorie poate fi inclus si segmentul rusilor care se integreaza treptat in mediul global de afaceri si care a dezvoltat interese organice in Vest. Aceste segmente reprezinta noi oportunitati pentru Vest. La toate acestea se adauga si caracterul informational al globalizarii din care Rusia face parte, unde pe de o parte social media este o oportunitate, iar terorismul cibernetic o amenintare.
Marea provocare a Vestului, si Europei in mod special, va fi cum sa-si reorganizeze capacitatea de aparare si securitatea continentului. Intrebarea principala este cum trebuie sa-si recalibreze Occidentul capacitatea expeditionara si portofoliul European al apararii in fata unei combinatii de amenintari de tip clasic (vechiul Razboi Rece) si de tip nou, amenintari ce rezulta din caracterul informational al interdependentei globale. Daca Europa si SUA vor reusi sa se reorganizeze rapid in aceasta directie, atunci cel mai probabil urmatorul Razboi Rece va fi mult mai scurt si va trebui sa se termine intr-o pace democratica de la Lisabona si cel putin pana in Caucaz.
