Pe aceeași temă
Eşecul de a opri violenţele din Siria ar putea discredita nu doar ONU, ci şi noua sa doctrină a responsabilităţii de a proteja, spun susţinătorii unui răspuns decisiv împotriva regimului Assad. Pe de altă parte, nu trebuie uitat că Siria nu este Libia şi că o intervenţie ar putea face mai mult rău decât bine, avertizează scepticii.
8 februarie, ora 7 dimineaţa, oraşul Homs, Siria. Pe masa unui spital din oraşul asediat de forţele preşedintelui Assad se află un băieţel de 2 ani cu capul bandajat. Este mort. Casa în care locuia împreună cu părinţii săi a fost lovită de un obuz guvernamental. „Oare ce mai aşteaptă ONU? Până mor toţi copiii şi femeile din oraş? Copilul şi-a pierdut toţi creierii.“ Sunt imagini şocante explicate de Danny Abdul Dayem, un britanic de origine siriană, într-o filmare pe YouTube. „Rachete, gloanţe, cadavre pe stradă, bucăţi de oameni împrăştiate în toate părţile. Este viaţa cu care ne-am obişnuit în Homs. De ce nu ne ajută nimeni? Unde este umanitatea din lume? Unde mama naibii este ONU?“, întreabă disperat Danny, din mijlocul oraşului în ruine. De 11 luni, armata preşedintelui Assad reprimă cu eficienţă industrială protestele cetăţenilor săi. Se estimează că numărul morţilor în rândul civililor a ajuns la 5.000.
Şi totuşi, în urmă cu o săptămână, o rezoluţie a Consiliului de Securitate, inspirată de Liga Arabă, care cerea oprirea imediată a violenţelor şi preşedintelui Assad să predea puterea unui apropiat al său care să organizeze alegeri libere, a fost blocată de către Rusia şi China. Şi asta în condiţiile în care prevederile documentului erau foarte îndepărtate de mandatul explicit dat în cazul libian. Reacţia ambasadorului SUA la ONU a fost una dintre cele mai „nediplomatice“ din istoria instituţiei: „SUA sunt dezgustate de un veto scandalos“, a spus atunci Susan Rice.
Acum, opinia publică internaţională pare tot mai scindată între două poziţii.
Pro
Pe de o parte, sunt susţinătorii unei intervenţii internaţionale sub doctrina responsabilităţii de a proteja („responsability to protect“, R2P), asumată în 2005 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, şi care a justificat etic şi principial operaţiunea NATO din Libia.
„Responsabilitatea de a proteja“ dă dreptul comunităţii internaţionale să intervină, prin mijloace paşnice sau militare, atunci când guvernul unui stat săvârşeşte, la adăpostul suveranităţii naţionale, crime împotriva umanităţii, crime de război, purificări etnice, toate orientate împotriva propriilor cetăţeni. Este un principiu care plasează individul înaintea statului, codificat pe parcursul anilor ’90, sub spectrul Rwandei şi al Bosniei, şi maturizat anul trecut în Libia. Atunci când statul eşuează în responsabilitatea sa primară (să-şi protejeze cetăţenii), aceasta se transferă comunităţii internaţionale, chiar cu preţul încălcării suveranităţii naţionale. În cele din urmă, protejarea individului „este o obligaţie superioară respectului faţă de stat. Statul este o operă umană, omul este o operă divină“ (Václav Havel). În mod ideal, în cazul Siriei aplicarea doctrinei R2P înseamnă crearea unor enclave sigure, a unor zone tampon libere de forţele guvernamentale pentru protejarea rebelilor. Securitatea lor ar urma să fie asigurată de Liga Arabă şi Turcia, cu sprijinul logistic al NATO.
Contra
De cealaltă parte se află prudenţii, criticii unei posibile intervenţii. Reproşul lor fundamental este că Siria nu este Libia şi că în teren există foarte puţine dintre condiţiile care au făcut posibil succesul operaţional al NATO. Opoziţia siriană este mult mai slabă, eterogenă, fragmentată şi nu controlează un teritoriu anume. Nu există „graniţe“ ferme între cele două tabere care pot fi securizate din aer, aşa cum s-a întâmplat în cazul oraşului libian Benghazi. Faptul că execuţiile din Siria au loc în spaţii urbane dens populate complică şi mai mult lucrurile. Astfel, impunerea unei eventuale zone de excludere a mişcărilor de trupe sau a unei carantine terestre presupune folosirea aviaţiei militare împotriva unor ţinte situate în medii urbane aglomerate şi difuze, unde perspectiva victimelor colaterale creşte exponenţial.
În sine, populaţia Siriei este de 30 de ori mai mare ca cea a Libiei, iar armata lui Assad este de 5 ori mai mare decât forţele colonelului Gaddafi, reunind 4.950 de tancuri, 1.500 de transportoare blindate, 3.440 piese de artilerie şi aproape 600.000 de militari. În faţa acestui arsenal, oare ce ar trebui să li se dea rebelilor pentru avea o minimă şansă de succes - „arme nucleare“?, se întreabă Andrew Exum, de la Center for a New American Security. Totodată, regimul preşedintelui Assad mai are un as în mânecă: supralicitarea spectrului războiului civil sectar dintre minoritatea aleviţilor şiiţi (din care face parte chiar preşedintele), pe de o parte, şi rebelii preponderent suniţi, pe de alta. În cele din urmă, o scânteie siriană ar putea aprinde un întreg butoi cu pulbere regională. Pentru americani, imaginea Irakului desfăcut de-a lungul faliilor sectare este încă o amintire suficient de puternică pentru a-i ţine departe de o nouă aventură în Levant. „O intervenţie militară în Siria are mici şanse de reuşită, o perspectivă reală de a eşua dezastruos şi certitudinea escaladării care ar trebui să facă ca experienţa din Irak să cântărească extrem de greu pentru oricine recomandă o astfel de acţiune“, concluzionează profesorul Marc Lynch, de la Universitatea George Washington.
Reticenţa Vestului
Dar oare cine în Vest mai este astăzi tentat să sprijine o nouă intervenţie în lumea arabă? Nu numai că Siria nu este Libia, însă întreg contextul care a făcut posibilă operaţiunea NATO din Libia nu mai există astăzi. La acel moment, dezbaterea despre colapsul euro era încă SF, iar acum a devenit realitate. În primul rând, este puţin probabil ca într-un an electoral, când economiile naţionale rămân extrem de fragile, liderii din SUA şi Franţa, actori pivot în Libia, vor mai arăta acelaşi entuziasm intervenţionist şi în cazul Siriei. În al doilea rând, Antanta Cordială franco-britanică, forţa gravitaţională a întregii operaţiuni NATO din Libia, pare a fi ţăndări după apocalipticul summit UE din decembrie, când, la presiunile aliatului francez, „City-ul londonez“ a sărit din trenul integrării. Să-şi fi regăsit Germania vocaţia intervenţionistă? Ar fi cu siguranţă surpriza anului. Nu în ultimul rând, uităm că ceea ce se prezintă deseori ca un succes NATO în care europenii şi-au asumat partea leului nu ar fi existat fără contribuţia Statelor Unite. Libia (o operaţiune de 5 ori mai mică decât cea din Kosovo) a expus masiva dependenţă a europenilor de Statele Unite în privinţa armelor inteligente, a capacităţilor de realimentare, a dronelor, a operatorilor antrenaţi în coordonarea focului. Washingtonul a oferit 75% din echipamentul de recunoaştere, supraveghere şi culegere a datelor esenţiale pentru protejarea civililor libieni şi 75% dintre avioanele cisternă folosite pe tot parcursul misiunii.
Veto-ul Rusiei
În ultimele luni, Rusia a fost cel mai agresiv apărător al intereselor regimului Assad pe scena internaţională. Şi totuşi, de ce contează Siria pentru Rusia? „Şi-a asumat acest rol din cauza importanţei economice pe care Siria o are pentru exporturile de armament rusesc, fiind totodată statul care găzduieşte singura bază militară rusească din afara fostului spaţiu sovietic“, rezuma Dmitry Gorenburg, de la Universitatea Harvard, raţiunile Moscovei. Crimele împotriva drepturilor omului sunt departe de a fi descurajat Rusia să alimenteze în continuare regimul de la Damasc cu armament. Siria se află în top 5 al celor mai importante pieţe pentru armamentul rusesc: în 2010, Damascul a cumpărat aproape 6% din totalul vânzărilor de armament rusesc; alte contracte în valoare de 4 miliarde de dolari (esenţiale pentru menţinerea în viaţă a anumitor companii din complexul militaro-industrial rusesc) urmează să fie onorate de Rusia în viitorul apropiat. În plus, companiile ruseşti au în Siria investiţii de aproape 20 de miliarde de dolari în domeniul extracţiei gazelor naturale.
Dar poate cel mai important argument pentru exprimarea veto-ului în Consiliul de Securitate îl oferă baza de la Tartus, ultima instalaţie logistică navală pe care Rusia o deţine în afara fostului spaţiu sovietic. Baza este un cap de pod rusesc în Orientul Mijlociu şi este esenţială pentru realimentarea navelor ruseşti care tranzitează Mediterana. Este de aşteptat ca un regim care vine la putere prin forţă să nu fie foarte binevoitor faţă de Rusia (un susţinător de cursă lungă al lui Assad).
Pe de altă parte, dacă pentru Occident dimensiunea apărării drepturilor omului este prioritară, în Siria, Moscova vede o miză geopolitică esenţială. O eventuală intervenţie occidentală ar putea inflama întreaga regiune, exportând războiul civil în Liban, Iordania şi Irak. Chiar Israelul ar putea fi atras în conflict, dacă Damascul reuşeşte să convingă Hamasul şi Hezbollahul să atace Tel Avivul. „Evenimentele din Siria şi Bahrein au expus clivajul regional dintre suniţi şi şiiţi, anunţând o posibilă confruntare între Arabia Saudită şi Iran. Conflictul din Siria, violenţele sectare din Irak, revoluţia abandonată din Bahrein sunt doar versiuni intermediare într-un puzzle mai larg al luptei pentru supremaţie regională“, crede Dmitri Trenin, de la Carnegie Moscova.
Ultima oră: Siria a respins categoric o nouă propunere a Ligii Arabe care vizează desfăşurarea unei forţe de menţinere a păcii sub egida sa şi a Naţiunilor Unite. Rusia analizează propunerea Ligii Arabe. //
