Situatia din Italia - un test pentru Europa

Gheorghe Schwartz | 23.07.2008

Pe aceeași temă

Presa noastra traieste o perioada ciu­da­ta: cam de la inceputul anului trecut, am constatat ca orice ai scrie, azi nu mai esti taxat doar ca dusman al cuiva, ci intot­­­deauna se va gasi cineva care sa afirme ca nu faci decat sa joci rolul unei anumite for­matiuni politice. Asa ca m-am multumit cu articolele mele zilnice dintr-un ziar lo­cal: acolo macar se stie ca nu fac parte din nicio tabara.

Am simtit nevoia de a face aceasta pre­cizare, fiindca ma reintorc cu un ma­te­rial despre o tema care - in sfarsit - ince­pe sa faca valuri si care a fost preluata tot ca arma a partidelor politice. Din pacate, insa, revigorarea fascismului in intreaga Eu­ropa, cu accent pe Italia, depaseste cu mult marunta tachinare obisnuita la noi in jocul puterii.

Am scris cateva materiale pe aceasta tema inca din aprilie, atunci cand lumea ve­dea, insa nimeni dintre decidenti - de la noi sau de aiurea - nu a luat nicio ati­tu­di­ne.

Cred ca problema fascizarii Europei poa­te fi privita din cel putin trei unghiuri de vedere: dinspre istorie, dinspre Europa si dinspre Romania.

 

Fascismul, una dintre starile paroxistice ale impulsului gregar

 

Am sa pornesc de la impulsul gregar, ca parametru al comportamentului in psi­ho­logia transversala.1 Nazuinta su­biec­tu­lui de a trai in grup, dependenta sa de so­cie­tate, reprezinta nu numai o necesitate vi­tala, ci si un alt raspuns la insuficienta si­nelui. Individ inconfundabil si irepetabil, fie­care om se situeaza, prin biografia sa afec­tiva 2, drept oglinda a altui univers. Si - desi constient ca lumea nu se va opri oda­ta cu sfarsitul lui - subiectul stie, toto­da­ta, ca acest univers al sau si numai al sau nu-i va supravietui. Apartenenta de sine il obliga la fidelitatea fata de uni­ver­sul sau personal, iar biografia sa intima, de­prinderile, educatia si convingerile sale nu-l lasa sa evadeze de acolo, desi, in afa­ra de grupul de adoptie dat (cel in care te nasti), ramane si grupul de adop­tie tintit, grupul socotit ideal, la care multi oa­meni viseaza.

Pe de alta parte - si in acelasi timp -, in­dividul are nevoie de cei din jur. Indivizii spe­ciilor devin de la inceput cu atat mai de­pendenti de ceilalti, cu cat specia este mai dezvoltata. Pe scara evolutiei, indi­vi­dul om are nevoie de cea mai lunga asis­ten­ta pana sa poata duce o viata auto­no­ma. Cauzele nu sunt numai strict bio­lo­gice - desi acestea par sa primeze -, dar si de ordin social si informational. Dez­vol­ta­rea exponentiala a stiintei a facut ca pe­rioa­da de pregatire necesara traiului auto­nom intr-o societate moderna sa fie tot mai lunga, mai ales ca simpla intrebuin­ta­re uzuala a obiectelor curente cere identi­fi­carea lor corecta si un instructaj special, chiar daca intelegerea mecanismelor de functionare a devenit o cerinta mai putin importanta pentru utilizarea lor specifica. Lasand la o parte analiza problemelor glo­ba­lizarii tot mai accentuate, care transfor­­ma, azi, in mod esential individul om, facan­­­du-ne sa fim atat martorii, cat si subiectii im­plicati ai modificarilor vechilor carac­te­ris­tici ale razbunarii esecului, nu putem sa nu luam in considerare ceea ce a fost si ceea ce ramane din acest parametru ge­neral uman, parametru care ne aduce me­reu aminte ca nici "centrul universului" n-ar putea fi ceea ce este, daca n-ar exis­ta si universul propriu-zis, in care centrul res­pectiv sa se situeze.

Va trebui sa pornim de la ipoteza nula, dupa care individul om pastreaza, in mod permanent, cele doua tendinte: de a se autoconserva si de a se dizolva in co­lec­tivitatea semenilor sai. Cea mai simpla explicatie a acestor tendinte, doar apa­rent contradictorii, este data de senti­men­tul de securitate pe care ti-l da grupul. (Gru­­pul te contamineaza, dar te si conser­­va.) Doar ca nu doar sentimentul de se­cu­ri­tate sta la baza impulsului gregar, ci si dul­cea comoditate a fagasului, scutirea de obligatia de a lua decizii de unul sin­gur, raspunderea difuza pentru fapta sa­var­sita, educatia, recunoasterea in cei­lalti, speranta ca "para malaiata" iti va ca­dea fara mare efort in gura etc.

Impulsul gregar se manifesta in ca­drul grupului, in cadrul neamului, in ca­drul societatii. El tine de dorinta de apar­te­nen­ta, insa, fiindca nu exista numai un sin­gur grup si un singur neam, el se de­li­mi­teaza de alt grup, de alt neam.

Am pomenit putin mai devreme de raz­bu­narea esecului. Trebuie amintit ca ese­cul poate fi asumat sau va trebui cautat un vinovat, spre a te elibera de culpa. Pre­luarea vinei poate fi, la randul ei, ne­conditionata, insa, de cele mai mult ori, cheama in ajutor o multime de cir­cum­­stante atenuante. In primul caz, su­biectul va avea tendinta de a se au­to­pedepsi, in cel de al doilea, va in­sis­ta atata vreme asupra scuzelor, pana ce va gasi pe cineva asupra caruia va putea arunca macar o parte din res­ponsabilitate, iar apoi intreaga culpa (an­cestralul tap ispasitor). La care mai tre­buie adaugat ceva, ceva ce tine de la fel de ancestrala dorinta de a aplica un stig­mat, urmat de o pedeapsa asupra ce­lui­lalt, asupra celui care se nimereste ori se incapataneaza sa fie altfel.

Pedeapsa (si in asemenea cazuri) are un impact deosebit asupra apartenentei de sine, asupra locului pe care si-l asuma in­dividul in societate. Palma primita in pu­blic doare prin jignire si nu neaparat prin du­rerea fizica. Suferinta celui ce a primit-o si satisfactia celui ce a dat-o ori a celui ce a fost martorul scenei provin din stirbi­rea locului social al pedepsitului, din umili­rea sa, a vointei sale de putere. Umilirea in sine, chiar fara brutalitate fizica, a fost in­­tot­deauna una dintre cele mai eficace laturi ale pedepsei. Umilirea si durerea fizica merg mana in mana, prima atin­gand apartenenta de sine, a doua fizio­lo­gi­cul, dar nu doar strict fiziologicul.

Toate aceste elemente ale pedepsei pot fi intalnite atat in nevoia de securitate, cat si in dialogul cu eternitatea si in sex. Cele trei se intrepatrund, iar satisfactia su­fe­rintei este una dintre cele mai profunde proprietati ale individului uman, provenita, probabil, inca din starea de animalitate. Vorbim de pedeapsa, si nu de suferinta pura, intrucat aceasta din urma provoaca unui individ om normal mila, si nu satis­fac­tia. Pentru ca sa apara satisfactia este ne­vo­ie de umilirea victimei si de intentia pe­depsei. Daca victima nu transmite ca re­simte umilinta, satisfactia calaului nu va aparea. Cand intentia pedepsei nu poate fi depistata, atunci se vorbeste despre pe­deapsa divina. In lipsa decelarii unei pe­dep­se in aparitia suferintei, aceasta da cu totul alte consecinte in comportament: spiritul de solidaritate, compasiunea, spi­ri­tul de intrajutorare etc. Brusc, suferinta de­­vi­ne perceputa drept ceva absurd, iar pedeapsa divina ofera singura explicatie logica pentru un lucru altfel profund re­vol­tator.

Cum de mai pot aparea in secolul al XXI-lea fenomene de agresare psihica si fizica asupra celuilalt, numai pentru ca nu face parte dintre noi? Raspunsul provine din faptul ca, din pacate, cruzimea nu tine de o faza timpurie a devenirii si nu dis­pa­re odata cu dezvoltarea umana. In isto­rie, in perioadele cu cele mai rafinate cul­turi, suveranii se delectau atat cu artele, cat si cu executiile de maxima bestialitate. Ultimii ani ai mileniului al doilea de dupa Hristos n-au fost nici ei mai saraci in exem­ple "greu de explicat": Srebrenica, Vu­kovar, Jedwabne au fost printre cele mai mediatizate, insa departe de a con­sti­tui exceptii. Lagarele de exterminare na­zis­te ori ororile Gulagului din tarile blocu­lui so­vietic, de asemenea.

Pe langa aspectele morale, marele pe­ri­col a ceea ce se intampla astazi in Italia este ca, prin legitimarea ca politica de stat a fascismului, se pot repeta ororile din veacul trecut. Si asta in conditiile in care miscarile de extrema sunt tot mai ac­ti­ve in aproape intreaga Europa si ac­cep­ta­te tacit. Va mai putea fi anihilat acest pe­ricol doar prin constientizarea aspec­tului sau profund antimoral, cand lipsa de moralitate a reprezentat, de prea multe ori, motorul istoriei? Ce alte instrumente stau la indemana comunitatilor, indivizilor si factorilor de decizie de a stopa o ame­nin­tare din nou tot mai evidenta? Pentru a incerca un raspuns, va trebui sa ana­li­zam pretextele "de inteles" ale celor ce s-au petrecut recent in Italia, precum si intre­gul context politic actual.

 

Un cazan numit Europa

 

Inainte de a vorbi despre Europa, sa cau­tam rationamentele simple, cu ajutorul carora politicienii din Liga Nordului pot apa­sa mai departe pe arma xenofobiei ac­tive.

Odata cu deschiderea granitelor pen­tru cetatenii din fostul lagar sovietic, un mare numar de cetateni din Est si-au cau­tat norocul in economiile dezvoltate. Din Rmania, dar si din celelalte tari, s-au in­­drep­­tat spre Occident atat specialisti de inal­ta si foarte inalta calificare, cat si tineri dor­nici de a studia si de a-si valorifica diplo­me­le in conditii tehnice superioare, cu o re­muneratie incomparabil mai buna si cu mi­rajul unor posibilitati de afirmare profe­sio­nala si sociala mai rapida. Au mai ple­cat si numerosi oameni simpli doar pentru a face bani mai multi, in conditiile in care ni­velul de trai din tara lor de origine este mult inferior. Si, in fine, au plecat si nu­me­rosi specialisti in pescuitul in ape tulburi: talhari, hoti, prostituate, cersetori, escroci de tot felul. Daca primii s-au integrat in linis­te (sau nu s-au integrat si atunci s-au intors tot fara zgomot), cei din urma au ali­mentat mass-media cu faptele lor antiso­cia­le. In Italia, picatura care a umplut pa­ha­rul a fost "cazul Mailat". Din clipa ace­ea, cei asimilati drept "Mailat" au fost resimtiti ca un pericol major la securitatea personala. In­cidente provocate de asemenea oa­meni, cum au fost cu zecile si inainte, au de­venit fiecare un argument pentru ri­pos­ta. Psihologia cetatenilor din tarile de adoptie este intotdeauna aceeasi: celor ce vin li se cere sa se adapteze la legile si la cutumele noastre, sa ne vanda forta lor de munca ieftin ori foarte ieftin si, cel pu­tin pana nu vor fi ca noi, sa-si vada de lun­gul nasului. Bariera dintre noi si ceilalti a fost si a ramas extrem de greu de de­pa­sit. Si ramane fragila, chiar daca, de foarte multe ori, convietuirea timp de vea­curi a fost buna3. Pericolul provocat de un strain ii poate culpabiliza pe toti strainii. Aces­tia devin o entitate in sine, suspecta si, deci, damnata. Raspunsurile la peri­co­lul strain s-au bazat pe traditia locala: sa ne amintim ca, initial, insasi mafia s-a con­sti­­tuit ca o forma de aparare a ordinii sici­lie­­ne impotriva unor briganzi veniti sa ata­ce mo­siile si familiile locului. In 2008, terenul era iarasi pregatit. Grupurile formate cu pri­lejul diferitelor activitati - cum ar fi apar­te­nenta suporterilor la un anumit club de fot­bal4 - si modelul de toleranta euro­pea­na au fost cat se poate de fertile pen­tru incitarea politica.

Din lipsa de spatiu, iata doar cateva exemple privind modul cum au raspuns re­cent grupurile instigate din Italia la "pe­ri­co­lul strain":

"Sindicatul italian CGIL (Confe­dera­zio­ne Generale Italiana del Lavoro) a re­cla­mat politiei din regiunea Treviso un anunt care incurajeaza «vanatoarea de sal­baticiuni migratoare» precum ro­ma­nii, albanezii sau tiganii, anunta Reali­ta­tea TV. Mai mult, anuntul rasist in­for­mea­za ca vanarea «salbaticiunilor mi­gra­toare» poate fi facuta cu arme de foc, grenade, mitraliere automate, arme chimice si caini" (Ziua, 24 mai 08).

sau

"Corriere della Sera se ocupa de un raid nazist care a avut loc la Roma, sambata dupa-amiaza. Un grup de 20 de tineri, cu cagule sau cu fulare le­ga­te pana sub ochi, au intrat intr-un ma­ga­zin gestionat de un imigrant din Ban­­gladesh, agresand-ul si vandalizand magazinul. Dupa ce au «terminat» de de­vastat magazinul, au trecut la un cen­tru de telefonie si un bar, dupa care au disparut. Agresorii purtau la ve­dere insemne naziste si pareau con­dusi de o persoana matura. Imediata reactia politicienilor, care au con­dam­nat gestul" (Adevarul 25 mai 2008). Fara a in­terveni nici fizic si nici legislativ… (nota mea, G.S.).

sau

"Italia: O romanca a fost incendiata in propria locuinta. O romanca din Ita­lia a ajuns, vineri noapte, la spital cu ar­suri grave dupa ce persoane necu­nos­cute au incendiat usa aparta­men­tu­lui in care locuia, relateaza Antena 3. In­cidentul a avut loc intr-o localitate din apropiere de Cosenza, in regiunea Ca­labria. Romanca, in varsta de 28 de ani, locuia impreuna cu prietenul ei, tot de origine romana. Cei doi au in­­cercat sa paraseasca locuinta cand a iz­bucnit incendiul. Barbatul s-a ales cu ar­suri minore, insa tanara este in sta­re grava si a fost internata intr-un spi­tal de arsi. Carabinierii au exclus ipo­te­za unui act xenofob (bineinteles! - nota mea, G.S.) si spun ca este vorba de­spre o razbunare personala." (Ziua On­line - Eveniment, sambata, 14 iu­nie 2008).

Inainte de a vorbi despre modul cum a reac­tionat Romania, prin reprezentantii ei le­gitimi, la asemenea manifestari crimi­na­le, vadit fasciste si profund ingrijoratoare, sa vedem si cum a gestionat Europa eve­ni­mentele si, in special, cum a gestionat Uniunea Europeana masurile fasciste din Italia (membra UE) asupra imigrantilor si, in special, impotriva cetatenilor veniti din Romania (de asemenea stat membru UE5).

Din cate s-a putut afla din presa, pana ce scriu aceste randuri, au fost trei mo­men­te distincte: 1) pana la "cazul Mailat", cand si din alte parti au venit nemultumiri in legatura cu cetatenii romani, 2) de la "cazul Mailat" pana la decizia de a se re­col­ta amprente tiganilor romani (deveniti, intre timp, "populatii nomade"), inclusiv co­piilor, perioada de vagi discutii lipsite de consistenta si 3) episodul de dupa acea decizie, cand, in sfarsit, UE se pare ca a luat nota de masurile fasciste care au depasit cu mult stadiul sloganurilor si al abuzurilor individuale.

In sfarsit, cu o zi inainte de a scrie eu aceste randuri, la 10 iulie, Parlamentul Eu­ropean a adoptat o rezolutie care re­co­man­da Italiei sa inceteze prelevarea de amprente pe criterii etnice, un demers care "ar constitui in mod clar un act de discriminare directa pe criterii de rasa si origine etnica, interzis de ar­ti­co­lul 14 din Conventia europeana pen­tru apararea drepturilor omului si a li­ber­tatilor fundamentale" si totodata "un act de discriminare intre cetatenii Uniu­nii Europene de origine roma sau no­mazi si ceilalti cetateni, carora nu li se cere sa se supuna unor astfel de pro­ceduri". De asemenea, se considera "inad­misibil faptul ca se incalca, prin in­vocarea obiectivului protejarii copiilor, drepturile lor fundamentale si ca aces­tia sunt tratati drept infractori".

Raspunsul autoritatilor italiene a venit dupa doar cateva ore: "Rezolutia adop­ta­ta astazi de Parlamentul European (PE), prin care se cere incetarea am­pren­tarii romilor din Italia este unul din­tre cele mai rele aspecte ale institu­tii­lor Uniunii Europene (UE)", a declarat, la Roma, ministrul italian pentru Afaceri europene, Andrea Ronchi; Roberto Ma­roni, ministrul italian de Interne, a spus la conferinta de presa, organizata in cursul aceleasi dupa-amiezi la Clubul Presei Straine (Stampa Estera) din Roma, ca tre­buie sa "se puna capat hidoseniei de tabere de nomazi, care sunt mai rele decat favelas-urile", iar, in La Stampa, ministrul de Externe italian Franco Frattini a subliniat ca Parlamentul European a ex­­pri­mat, in legatura cu problema noma­zi­lor, "un vot cu prejudecati si politic", in­­­­­drep­tand spre guvernul italian o "acuzatie nedemna de rasism". (Franco Frattini ne-a dat lectii de democratie si pe vremea cand era comisar european, inainte de a face parte din guvernul fascist de la Ro­ma. Iar noi i-am multumit spasiti.) In legatura cu atitudinea ministrului de Interne italian, este onest sa facem o precizare: el a anun­tat, pe 26 iunie, ca va trimite fortele de ordine in toate "taberele de nomazi", pentru prelevarea amprentelor digitale de la toti ocupantii. "Vom lua si amprentele minorilor, pentru a evita fenomene ca cersetoria", a spus ministrul, vorbind de­spre necesitatea unui "recensamant". Pana la rezolutia Parlamentului Euro­pean, unele prefecturi (si la presiunea ma­se­­lor!) s-au grabit sa indeplineasca or­di­nul, in vreme ce altele nu s-au supus.

Imi amintesc ca, prin 1992, in jurul Con­sulatului Roman de la Berlin, aflat in­­tr-un cartier de vile, o multime de indivizi au facut imposibila viata locuitorilor acelui loc. Daca s-ar fi luat masuri asema­na­to­a­re cu cele preconizate (si in parte deja apli­cate de guvernul italian) este mai mult ca sigur ca populatia le-ar fi acceptat cu multa satisfactie. In momentul acesta, com­portamentul unor concetateni de-ai nos­tri poate exaspera o comunitate care do­reste sa traiasca in liniste si curatenie. (Nu stiu, insa, daca este si cazul Italiei sa vorbeasca despre curatenie, dupa ce a asistat de atata vreme la acoperirea ora­su­lui Napoli cu tone de gunoi menajer.) Vina "celuilalt" este intotdeauna asezo­na­ta cu prejudecati. Prejudecati care tre­bu­ie sa intareasca si sa justifice actiunile concrete. Problema fascismului (ca si a nazismului) ramane aceeasi: nu se acuza indivizii, ci intreaga etnie, considerata ab initio vinovata.

Cu atat mai mult, cu cat fenomenul este extins. Cam in aceeasi vreme cu de­ru­larea evenimentelor din Italia, in Unga­ria, sub titlul Extrema dreapta cauta ar­me, in Adevarul (27 mai 08) a aparut un ma­terial despre radicalizarea organiza­tii­lor de extrema dreapta din tara vecina, or­ga­nizatii a caror "sfera de activitate se im­­­pleteste din ce in ce mai mult cu anu­mite sfere ale criminalitatii". Totusi, in lipsa unui guvern fascist, Curtea Constitu­tio­nala Ungara a respins o lege care sanc­tioneaza incitarea la ura. (Parla­men­tul ungar a mai intrat in conflict, in trei ran­duri, cu Curtea Constitutionala privind dis­cursurile care incita la ura: in 1992, 1999 si in 2004.) In Germania, unde ase­me­nea discursuri sunt sanctionabile cu pedepse privative de libertate, aparitia pe strazi a gruparilor cu insemne hitleriste a devenit un fapt tolerat (pana ce nu se ajunge la distrugeri materiale). Exemplele pot continua.

Pot continua fie pana se va aplica o le­gislatie uniforma in domeniu in toate sta­tele UE, legislatie care sa sanctioneze din start manifestarile rasiste - ca sa nu mai vorbim de acte normative rasiste, xe­nofobe, fasciste - sau manifestarile rasis­te vor readuce Europa si lumea in cata­stro­fa din deceniul al patrulea al secolului tre­cut.

Italia reprezinta astazi un test de ma­tu­ri­tate pentru Uniunea Europeana, un test daca aceasta constructie are viitor si daca este sau nu capabila sa asigure sta­bi­litatea continentului si drepturi egale pen­tru toti cetatenii ei.

 

Romania si Europa

 

Este un fapt notoriu ca, dupa extraor­di­nara solidaritate cu poporul roman ma­ni­fes­tata de intreaga lume in urma eveni­men­telor din decembrie 1989, Romania a reusit sa transforme acel capital de admi­ra­tie cu unul de respingere ingrozita. Eve­ni­mentele de la Targu Mures, mine­ria­de­le, intarzierea reformelor, coruptia ende­mi­ca etc. au transformat din nou Romania intr-o tara pitoreasca, capabila sa-i dea pe Nadia si pe Ilie Nastase in aceeasi ma­su­ra in care se poate exprima si prin "Con­tele Dracula". Pentru promovare, se ofera albume fade, mititei si calusari. Cei ce au venit in Romania, initial cu ajutoare, apoi cu intentia de a investi ori din dorinta unui turism exotic in Europa Centrala si de Sud-Est, au dat de un teritoriu lipsit de autostrazi, cu preturi exagerate pentru ser­vicii proaste, cu sate din case de chir­pici, lipsite de canalizare si, in destule ca­zuri, chiar si de electricitate. Un amestec intre Orient si Occident, unde pretul lo­cuin­telor este mai mare ca in Paris, iar drumurile mizerabile sunt strabatute de cele mai multe masini de lux de pe con­ti­nent (raportate la numarul populatiei). Unde legile nu sunt decat pe hartie si un­de se traieste mult mai bine decat ar per­mi­te-o veniturile declarate. Unde taxele sunt mai numeroase ca oriunde, intreti­ne­rea locuintei este de departe cea mai mare din lume (comparativ cu veniturile lo­catarilor) si unde fiecare act normativ este primit de populatie cu intrebarea cum poate fi ocolit.

Imaginea inoculata de mediile oc­ci­den­tale in constiinta populatiei este pe ma­su­ra. La randul lor, si politicienii stiu ca Ro­mania face parte, prin mentalitate, din­tr-o lume diferita de a lor. De ce am fost, totusi acceptati in UE? Dar de ce am fost amanati si primiti taman la 1 ianuarie 2007? De ce nu mai devreme? Pentru ca n-am fost pregatiti, ni s-a raspuns cu un aer in­­te­­pat. Dar ce - he, he! -, acum sun­tem mai pregatiti? Sa nu uitam ca, pana in ul­ti­ma clipa, deasupra capului nostru atar­na amenintarea unor clauze de salvgar­da­re, aratandu-ni-se mereu perspectiva de a fi amanati din nou. Ba ca justitia nu func­tioneaza bine, ba ca avem mari restante in lupta impotriva coruptiei, ba ca agricultura noastra este medievala, ba ca masurile eco­logice sunt ca inexistente. Harta tarii era ciuruita de gloantele steguletelor gal­be­­­ne si rosii. "In halul acesta nu putem sa va primim!", ni s-a tot repetat, iar sefii nos­­­tri, adunandu-ne in interminabile lectii de dirigentie amplu mediatizate, ne fa­ceau morala pe care o merita copiii rai, cei care chiulesc si de la dojana bine me­ri­tata.

Pana la urma, am fost admisi: cu justi­tia la fel de partinitoare, cu o coruptie la fel de intangibila, cu o agricultura la fel de ina­poiata, cu aceleasi mizerii in domeniul ecologic. Ba, mai mult: cu peste o juma­ta­te din localitatile tarii fara apa curenta, cu un nivel de trai ridicol pentru UE, cu un sis­tem sanitar ucigas, cu situatia retroce­da­rilor bunurilor imobile confiscate de co­mu­nisti in aceeasi stare de rapt, cu o biro­cratie atotputernica, fara urma de descen­tra­lizare reala, cu un amestec permanent intre puterile statului si cu multe, foarte multe alte stigmate evidente. Dar am fost admisi! Sac! Sac! Sac! Morala: faci ori nu faci ce ti se cere, tot aia e! (Tot aia, dar nu si pentru populatie, aceasta intarzie s-o duca mai bine.) Iar pe langa toate relele ara­tate, stigmatele comuniste au supra­vie­tuit vizibile la tot pasul. Stigmate care nici ele nu reusesc sa acopere alte sem­ne urate: nu ne-am delimitat decat propa­gan­distic de comunism, dar nu ne-am deli­mitat real nici de miscarile de extrema dreapta premergatoare statului socialist. Nedelimitandu-ne de fascismul autohton, revigoram si miscarile xenofobe. Si chiar daca in Romania mozaicul etnic a fost in­­totdeauna foarte viu, si aici au existat mo­mente paroxistice ale instinctului gregar. Si aici au existat pogromuri, si aici a exis­tat un Ip, si aici au putut avea loc eve­ni­men­tele de la Targu Mures. Cel mai bun exemplu ca nu se face nimic pentru o reala educatie de convietuire interetnica, in afara unor simpozioane festiviste, o re­pre­zinta situatia romilor. De pilda, mize­ra­bi­lul ordin italian de a fi amprentati arata ma­car ca statutul cersetorilor este nedorit si ca se lupta (chiar daca folosindu-se mijloa­­­ce cu totul inacceptabile) impotriva sa. La noi nu exista nicio strategie pentru a se era­­dica acest flagel. (Daca vezi un cer­se­tor prin Europa, poti fi 99% sigur ca intal­nesti un concetatean. Si Europa vede in acel individ un roman.) Niciunde in UE romii nu mai reprezinta o etnie neasi­mi­la­ta. In schimb, iata cum se scrie in UE, de data asta pe drept, despre situatia tiga­ni­lor din Romania: Povestile tiganilor din Vizuresti au facut turul Europei este un articol de Anca Mihai din Ade­va­rul din 09 iulie 2008. "Locuitorii din Vi­zu­resti, localitate aflata la 35 de kilometri de Bucuresti, au ajuns pe paginile zia­re­lor din Marea Britanie si au fost pre­lua­te si de revista Internazionale. Sap­ta­manalul italian dedica patru pagini si­tuatiei tiganilor saraci din Vizuresti. Pe fondul tensiunilor din Italia, jurnalistii punc­teaza faptul ca «tiganii traiesc in mi­zerie de un mileniu, inca din pe­rioa­da migratiei in masa din Rajastan, din nordul Indiei. In toate tarile unde s-au stabilit, nu au beneficiat de politici de in­tegrare», titreaza Internazionale. Jur­na­listii evidentiaza ingrijorarea Uniunii Europene in ceea ce priveste epi­soa­de­le de xenofobie inregistrate in Italia. Ple­cand de la situatia tiganilor din Vi­zu­resti, care, in ciuda faptului ca multi nu au buletin de identitate, merg la scoa­la, saptamanalul indica situatiile in care fondurile europene pot fi investite mai eficient decat in dezbaterile la nivel inalt. In timp ce Bruxelles chel­tu­ies­te miliarde de euro, invatatorul ini­mos din Vizuresti nu are bani sa-i sco­la­rizeze pe copiii de tigani."

Si chiar daca in Romania mozaicul etnic a fost intotdeauna foarte viu, preju­de­catile rasiale nu s-au sters nici aici. Ca­satoriile mixte nu mai sunt o raritate, in­­sa pana la un punct. O ancheta de strada cu mamici cu pruncii alaturi, daca ar avea ca tema Ati dori ca fiul (fiica) dum­nea­voas­tra sa devina sotul (sotia) unui rom?, ar da rezultate extrem de inco­mo­de. Pe forum, la articolul despre Vizuresti, apar destule pareri in consonanta cu ma­su­rile fasciste ale autoritatilor italiene.

Oficialii romani au reactionat cu intar­zie­re la masurile discriminatorii din Italia si au facut-o doar fortati de valul opiniei pu­blice si de mass-media. Initial, au incer­cat sa ne explice ca Berlusconi, Frattini & co. sunt marii prieteni ai Romaniei. Apoi, au oferit publicului cazuri despre modul mi­nunat in care sunt apreciati conce­ta­te­nii nostri in Peninsula (de pilda: "David, un copil de etnie roma de 9 ani, a sal­vat de la inec un copil italian de 12 ani. Episodul s-a petrecut la pis­ci­na Chiozzo, din Pavia la 40 de kilo­metri sud de Milano, unde David se afla cu alti noua copii tigani, in cadrul unui program de integrare organizat de un ONG local, «Fuori Luogo» s«Nepotrivit»t. Responsabilul grupului, Anna­lena Talema, spune ca l-a auzit pe David cand striga «Se ineaca, ii e rau!», iar cand s-a intors, l-a vazut pe pus­tiul din Romania cum tinea dea­su­pra apei un copil palid si in stare de soc. David a fost felicitat de repre­zen­tan­tii ONG-ului si de locuitorii cartie­ru­lui" (Adevarul, 25 iunie 2008). La fel si fap­tul ca un muncitor roman a gasit pe strada un portofel cu 1.000 de euro, dupa care l-a inapoiat proprietarului (desigur un pensionar sarac). Nici cand, in sfarsit, s-a ajuns la votul Rezolutiei din 10 iulie din Parlamentul European, aflu din pre­sa ca nu toti reprezentantii nostri ar fi votat pen­tru acceptarea documentului…

Romanii trebuie sa protesteze ne­con­di­tionat impotriva oricaror proceduri fas­cis­te. Dar, in acelasi timp, trebuie sa-si faca ordine in propria gospodarie. Altfel, nici protestele nu vor fi reale.

 

In loc de concluzii

 

La Campionatul European de Fot­bal, am vazut polonezi jucand in echipa Ger­maniei, turci in echipa Elvetiei, un bra­zilian in cea a Turciei, jucatori de culoare in numeroase formatii europene. Atunci cand s-au intonat imnurile, toti intonau de zor imnul tarii de adoptie. In sfarsit, exem­plul clasic al impulsului gregar, exemplul lui Friedrich Haker, n-a mai functionat. Pen­tru cat timp?

Nevoia unei iluzii de securitate, dulcea comoditate a fagasului, scutirea de obli­ga­tia de a lua decizii de unul singur, raspun­de­rea difuza pentru fapta savarsita, edu­ca­tia, recunoasterea in ceilalti doar ca fac parte din grup, speranta ca "para ma­la­iata" iti va cadea fara mare efort in gura etc. pot deveni calea cea mai sigura spre o noua catastrofa. Oameni, fiti prudenti si actionati!

 

1) Vezi Gheorghe Schwartz, Psihologia transversala, Partea generala, Editura Universitatii "Aurel Vlaicu", Arad, 2007.

2) Biografia afectiva este, de multe ori, cu totul diferita de cea oficiala (sau birocratica). X poate avea cu totul alte sentimente fata de liceul absolvit decat Y, desi au fost colegi de clasa si din CV nu rezulta nicio diferenta din acest punct de vedere intre cei doi subiecti.

3) Vezi din nou exemplul Jedwabne.

4) Exemplul devenit clasic pentru simtul gregar: inaintea, in timpul si dupa meciul de fotbal dintre Bayern München si S.V. Hamburg, suporterii celor doua formatii se vor jigni reciproc si se vor incaiera pe strazile orasului si pe stadion, fiind necesara, de multe ori, interventia fortelor de ordine. Daca, insa, echipa reprezentativa a Germaniei va juca impotriva selectionatei similare a Angliei, sustinatorii echipei din Bavaria se vor coaliza cu fanii din Hamburg impotriva suporterilor englezi (Fr. Hacker).

5) In mod normal, cetatenii romani nici n-ar trebui sa fie socotiti imigranti, in calitatea lor de cetateni europeni. Daca totusi sunt numiti in mod oficial imigranti in Italia, iar UE accepta aceasta formula, inseamna ca sintagma n-are nicio valoare practica. Dar niciuna!

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22