South Stream: vești bune pentru Europa

South Stream a fost încă de la început o încercare de a păstra poziția dominantă a Gazprom în statele membre din Est și de a opri Europa să-și facă într-adevăr o piață unică pentru gaz, interconectată fizic și comercial.

Aflat în vizita în Turcia, Vladimir Putin a anunțat lunea trecută că Gazprom re­nun­ță la controversatul proiect South Stream și că se va orienta în schimb către cons­trucția unei conducte cu aceeași capacitate (63 de miliarde de metri cubi - adi­că circa 10% din tot con­sumul european) prin care să exporte gaz către Turcia. Dacă această con­ductă s-ar construi într-adevăr, Turcia ar putea im­porta de patru ori mai mult gaz de la ruși decât azi și și-ar putea împlini un vis mai vechi: acela de a construi un hub regional de gaz prin care să apro­vi­zio­neze tot sud-estul Europei. Deo­cam­dată, discuțiile sunt la început; ministrul turc al Energiei notează discuțiile ca fiind doar un prim pas pentru extinderea relațiilor comerciale cu Rusia în domeniul energiei.

Ce trebuie înțeles din această schimbare de direcție? S-ar putea spune că Putin își re­cunoaște în sfârșit înfrângerea în fața pre­siunilor europene. În ultimii doi ani, Co­misia Europeană a dus o luptă dură pentru limitarea abuzului de poziție do­minantă a Gazprom: a declanșat o inves­ti­gație în practicile concurențiale ale Gaz­prom în câteva state din estul și centrul Eu­ropei și a cerut insistent ca South Stream să respecte regulile pieței europene, adică să asigure accesul și altor furnizori de ga­ze pe piața europeană, nu doar lui Gaz­prom. Nerespectarea regulilor europene era o amenințare serioasă pentru par­te­ne­rii europeni ai Gazprom (BASF, EON, Ruhr­gas, ENI, EDF, OMV etc.), în ciuda foarte probabilului lobby pe care toți aceștia îl fac la Comisie contra sancționării Gaz­prom. E adevărat că South Stream nici nu avea sens economic de la bun început. Pe lângă faptul că investiția de 40 de miliarde de dolari nu se poate recupera decât dacă prețurile gazului ar fi cu cel puțin 50% peste pre­țu­rile de azi pe piețele eu­ro­pene, acum Gazprom nici nu-și mai poate permite să se împrumute sau să pună bani proprii pentru cons­trucție. Veniturile Gazprom s-au prăbușit în ultimele luni: prețul petrolului a scăzut cu 40% față de astă-vară, iar cererea de gaz pe piața europeană s-a redus cu 10% față de 2010 și nici nu se întrevede o creștere în ur­­mătorii ani. În aceste condiții, re­nun­ța­rea la South Stream poate fi și o în­cer­ca­re disperată de a ține pe plus cash-flow-ul companiei în 2014-2017; în cele din urmă, economia bate geopolitica.

Dar South Stream a fost încă de la început și un instrument de șantaj și de divizare a Europei mai curând decât un proiect via­bil, o încercare de a păstra poziția do­mi­nantă a Gazprom în statele membre din Est și de a opri Europa să-și facă într-ade­văr o piață unică pentru gaz, inter­co­nec­tată fizic și comercial. Într-o piață unică, Gazprom n-ar mai putea opri complet furnizarea de gaz către o țară anume sau șantaja cu un preț prea mare, deoarece acea țară ar avea alternative, cumpărând din alte state membre unde prețurile sunt mai mici. În esență, dacă piața unică eu­ro­peană de gaz ar începe să funcționeze pe deplin, UE ar deveni de facto un singur cum­părător, ceea ce ar face Rusia și Gaz­prom mai dependente de UE decât UE de Gazprom: UE înseamnă azi 80% din ex­por­turile de gaz ale Rusiei, în timp ce Gaz­prom mai reprezintă doar 30% din im­porturile europene. Tocmai de aceea, Gaz­prom a încercat din răsputeri să blocheze o poziție comună a Europei, oferind deal-uri speciale unor țări mai prietenoase din UE (Austria, Bulgaria, Germania etc.) con­tra regulilor europene. Acest lucru începe însă să nu mai funcționeze.

Astfel, Gazprom a mai primit o lovitură serioasă în anul acesta: Lituania, care era 100% dependentă de Gazprom, printr-o po­litică energetică consecventă și cu­ra­joasă, și-a construit un terminal de gaz lichefiat prin care nu doar că-și va putea înlocui integral consumul de gaz rusesc, dar chiar va putea, în decurs de unul-doi ani, să diversifice sursele de gaz și pentru celelalte țări baltice. Acest lucru nu în­seamnă că țările baltice vor renunța de tot la gazul rusesc, ci pur și simplu Gazprom trebuie să concureze cu alții. Beneficiile s-au văzut imediat: dacă până anul trecut Gazprom dădea gaz Lituaniei la preț cu 15% peste cel dat Germaniei, din 2014 au fost obligați să reducă prețul cu 20%.

Ca urmare, anunțul lui Putin poate fi in­terpretat și ca o ultimă amenințare, dis­perată, la adresa UE, în condițiile în care Gazprom pierde teren pe zi ce trece: „veți avea probleme cu furnizarea de gaz din cauza tranzitului prin Ucraina, deși noi v-am oferit o alternativă, și negociem în schimb cu Turcia. Bulgaria (100% de­pen­dentă de gazul rusesc) a renunțat la în­țelegerea pe care i-am oferit-o, din cau­ză că a renunțat la suveranitate în fa­voarea UE și atunci trebuie să plătească, nu va mai beneficia de discounturile pe care puteam să i le oferim. Rusia se poa­te reorienta către piețele asiatice și către Turcia, nu are nevoie de Europa”.

Cu toate acestea, povestea de succes a Li­tuaniei ne arată că pentru Europa drumul corect este cel al pieței europene con­cu­rențiale. Europa trebuie să meargă înainte cu interconectarea și construcția pieței unice și cu reducerea dependenței de ga­zul rusesc, fără să cedeze la șantaj. Pentru România, devine deja o obligație și mai se­rioasă să accelerăm proiectul inter­co­nec­torului cu Bulgaria, oferind bulgarilor o alternativă la gazul rusesc, tocmai pentru a face Bulgaria o dată pentru totdeauna mai puțin vulnerabilă la șantajul rușilor.

Pe 1 decembrie, aflat în vizită în Turcia, Vladimir Putin a anunţat că Rusia renunţă la proiectul South Stream.