Spania şi fantasmele trecutului după alegerile locale şi regionale

Deşi Regatul Spaniei găzduieşte a doua cea mai mare comunitate românească de peste hotare, viaţa politică a acestuia nu se bucură de o atenţie proporţională din partea publicului autohton.

Alegerile municipale şi regionale care au avut loc în data de 24 mai în 8.116 de ayuntamientos şi în 13 (dintre cele 19) co­munităţi autonome de pe cuprinsul re­ga­tului spaniol, a zecea com­petiţie electorală de acest tip organizată de la tran­ziţia democratică, au im­pus mişcările protestatare apărute în ultimii ani drept o forţă politică cru­cială înaintea alegerilor par­lamentare naţionale din decembrie anul acesta, pu­nând sub semnul întrebării viabilitatea sistemului de par­tide constituit şi reaprinzând vechi temeri privind facţionalismul, pe o scenă politică oricum fragmentată şi extrem de complicată.

Cele două mari partide spaniole, Partido Po­pular (PP) la dreapta şi Partido So­cia­lista Obrero Español (PSOE) la stânga, îşi menţin poziţia dominantă după scrutinul din 24 mai, cumulând puţin peste 52% din sufragii, în scădere de la 65% în 2011 şi 71% în 2007, însă capacitatea acestora de a controla consiliile locale şi adunările regionale, care sunt esenţiale pentru a gu­verna în arhitectura constituţională spa­niolă, a fost puternic subminată de suc­cesul partidelor protestatare. Câştigurile elec­torale înregistrate de noile formaţiuni po­litice, Podemos şi Ciudadenos, se da­to­rează atât insatisfacţiei populare generate de criza economică prelungită care a afec­tat profund Spania, cât şi nemulţumirii crescânde privind corupţia întregii clase politice tradiţionale ieşită din rândul celor două partide hegemonice naţionale şi al ve­chilor partide regionale.

Miting organizat de Podemos la Madrid

Ciudadenos („Cetăţeni“) este un partid po­litic cu o identitate relativ centristă, format în 2006 la Barcelona, care se propune ca o alternativă politică la forţele politice tradiţionale de dreapta şi de stânga, propunând politici eco­no­mice de piaţă şi re­mar­cându-se prin opoziţia faţă de politica de omogenizare lingvistică şi eventual in­dependenţă pentru Ca­ta­lo­nia, dusă de Convergència i Unió (CiU) con­dusă de Artur Mas, preşedintele Ge­ne­ralităţii Catalonia. În schimb, Podemos („Pu­tem“), format în 2014 la Madrid şi condus de carismaticul Pablo Iglesis, este un partid contestatar de stânga, ase­mă­nător în multe privinţe formaţiunii Syriza din Grecia ca identitate, care se remarcă prin condamnarea vocală a politicii eco­nomice de austeritate, a şomajului ridicat în rândul tinerilor, a inegalităţii crescânde din societatea spaniolă şi a corupţiei clasei politice, reuşind să atragă într-un timp ex­trem de scurt cel mai mare număr de membri după PP: peste 350.000!

La alegerile locale din 24 mai, Ciudadenos a obţinut 6,55% din sufragii sau 1.527 de consilieri locali, situându-se pe locul trei. Scorul obţinut de Podemos este mai greu de contabilizat, deoarece mult mai tânăra for­maţiune politică nu a prezentat liste pro­prii în alegerile locale şi regionale, sus­ţi­nând în schimb o serie de grupuri de activişti şi de platforme politice locale, cu ajutorul cărora a reuşit să obţină câteva victorii importante. În Barcelona, activista socială în favoarea debitorilor ipotecari, Ada Colau, candidând pe lista platformei Bar­celona en Comú („Barcelona în co­mun“), a câştigat majoritatea în consiliul municipal şi a fost aleasă viitorul primar al oraşului. De asemenea, în Madrid, coa­liţia civică susţinută de Podemos, Ahora Madrid („Acum Madrid“), a obţinut cu doar un mandat de consilier local mai pu­ţin decât Partido Popular (20 vs. 21), iar în absenţa unei mari coaliţii PP-PSOE, aceas­ta deţine cheile majorităţii în con­siliul municipal (57 membri).

Rezultatele alegerilor locale spaniole din 24 mai – organizate după un sistem elec­toral de reprezentare proproţională pe lis­tă închisă de tip d’Hondt, în circumscripţii plurinominale – reprezintă o lovitură puternică pentru Partido Popular condus de prim-ministrul Mariano Rajoy, dar ele nu ar trebui să constituie o surpriză ab­solută. PP a scăzut de la 37% la 27% în ale­gerile locale, comparativ cu anul 2011, şi nu şi-a putut adjudeca o majoritate de­cisivă în niciuna din cele nouă comunităţi autonome în care PP a câştigat alegerile, nici măcar în fieful tradiţional al po­pu­larilor, Castilla y Leon, repurtat cu exact jumătate din cele 84 de fotolii din adu­narea legislativă regională. Deşi scorul elec­toral al PSOE a înregistrat scăderi de mai mică amploare (circa 2%, comparativ cu 2011), principalul partid de stânga spa­niol se vede acum concurat de o forţă politică mult mai radicală şi neatinsă de scandaluri de corupţie, care au minat sce­na politică spaniolă din ultimii ani. În perspectiva alegerilor legislative din de­cembrie 2015, creşterea gradului de frag­mentare politică pune problema difi­cul­tăţii formării unor coaliţii stabile de gu­vernare, şi asta cu atât mai mult, cu cât cul­tura politică spaniolă este în general ostilă compromisului ideologic.

Câştigurile electorale înregistrate de noile partide-protest conţin însă şi o veste bună pentru establishmentul politic spaniol. Vic­­toria Adei Colau la primăria Bar­ce­lo­nei, în fruntea unei coaliţii de loialişti şi in­de­pen­dentişti catalani, riscă să devină un ob­sta­col în calea planurilor lui Artur Mas pen­tru independenţa provinciei, cu ocazia ale­gerilor regionale din Catalonia care vor avea loc în septembrie anul aces­ta, deşi aceasta a declarat că susţine drep­tul la un re­fe­rendum pentru independenţa Cataloniei.

În sfârşit, conform Institutului Naţional de Statistică şi Biroului de Recensământ Electoral, 145.302 de rezidenţi români, din­tr-un total de 251.240 înregistraţi ofi­cial, şi-au manifestat dorinţa de a fi în­scrişi pe listele electorale locale, re­pr­e­zentând cea mai mare comunitate de elec­tori din Uniunea Europeană aflată în pre­zent în Spania.