Pe aceeași temă
“Pe 21 decembrie, în Sibiu, cam pe la ora 8 dimineaţa, am păşit de pe trotuar (unde mă făceam că am treabă) pe stradă (în grupul de manifestanţi). De atunci sunt un om liber.” (Dan Perjovschi despre “Revoluţia mea”.)
„Până şi cele mai mici creaturi pot schimba lumea“, spune Frodo, personajul central din saga Stăpânul Inelelor. Însă în revoluţii esenţial este cum comunici, cum reuşeşti să îţi mobilizezi publicul ţintă. Este de-altfel motto-ul neoficial al anului trecut, când „puterea celor fără de putere“ avea să zguduie din temelii întreg Orientul Mijlociu. „Recomandarea mea este Mohammed Bouazizi, vânzătorul ambulant tunisian a cărui moarte prin autoincendiere a aprins evenimentele care au condus la Primăvara Arabă“, a răspuns David Petraeus la interpelarea revistei Time privind omul anului. Derulând înapoi, este evident cum atmosfera părea încărcată cu un fel de energie electrică şi cum orice bulgăre de zăpadă putea pune în mişcare o avalanşă. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se producă o explozie, iar gestul simbolic al lui Bouazizi a oferit scânteia necesară.
Srdja
Şi totuşi, oarecum paradoxal, precedentul pieţei Tahrir îl regăsim mult mai aproape de noi, în Serbia vecină. Aici, spre sfârşitul anilor ’90, o mână de studenţi revoltaţi avea să creeze torentul social care l-a spulberat pe faraonul balcanilor, Slobodan Milošević. În cele din urmă, este o realizare pe care nici bombele NATO nu au reuşit-o. Conduşi de Srdja Popović, tinerii insurgenţi aveau să reactiveze imaginarul partizanilor, care în timpul celui de-al doilea război mondial au ajuns să simbolizeze rezistenţa sârbă împotriva ocupaţiei naziste. Însă, spre deosebire de partizanii anilor ’40, rebelii de la sfârşitul secolului XX nu aveau luxul de a răspunde regimului Milošević cu aceeaşi monedă - adică folosind forţa militară. Dacă ar fi făcut-o, ar fi pierdut războiul din primul moment. Trebuiau să lupte asimetric, însă nonviolent, precum Gandhi sau Martin Luther King. „Este un război asimetric unde una dintre părţi nu are o opţiune militară şi care îşi alege să poarte bătăliile pe care are şanse să le câştige. Care erau şansele protestatarilor chilieni sau polonezi din anii ’80 împotriva trupelor lui Pinochet sau a milionului de soldaţi din Armata Roşie? Niciuna. Ce şanse ar fi avut o mână de studenţi sârbi să câştige în faţa poliţiei şi armatei lui Milošević într-o încleştare militară tradiţională? Foarte mici. Cât sens are să îi provoci pe dictatori puternici precum Pinochet sau Assad pe câmpul de luptă? Absolut niciunul“, spune arhitectul mişcării Otpor (Rezistenţa), Srdja Popović. Muniţia lor era de altă factură. „Gloanţele“ lor erau ideile şi simbolurile. Şi, ca în orice insurgenţă, miza era cognitivă: „obiectivul reprezintă cei 4 inci care se află între urechile oamenilor“ (Robert Cassidy). „De fapt, Otporul a reuşit să elibereze cel mai important şi mai dificil teren în răsturnarea unui dictator - minţile oamenilor“, concluzionează şi Tina Rosenberg. Otporul a înţeles de la început că şansa sa era „puterea celor fără de putere“. Iar mobilizarea unui public apatic, dezbinat, împotmolit în neputinţă şi fatalism s-a reuşit printr-o foarte minuţioasă şi ţintită campanie de PR. Treptat, Otporul a devenit o prezenţă difuză, dar constantă, în cotidianul urban. La concurenţă cu Milošević. Grafittiul, pantomima, umorul acid, satira fină au coborât în stradă prin intermediul spectacolelor de teatru ambulante şi al scenetelor ad-hoc, totul culminând într-o coregrafie tactică antisistem. Se desfăşura un adevărat război între branduri concurente, Milošević fiind portretizat drept alteritatea absolută. Pentru tineri, Otporul devenise o modă, un stil de viaţă. Era „cool“ şi „trendy“ să faci parte din „rezistenţă“. Oferea o altă identitate, mai ales pentru cei care naţionalismul militant al anilor ’90 îşi epuizase forţa de seducţie.
Wael
„I-aş mai adăuga şi pe Steve Jobs şi pe pionierii reţelelor sociale ale căror produse au fost instrumentele primăverilor arabe“, a mai răspuns David Petraeus la chestionarul revistei Time privind cea mai importantă personalitate a anului 2011. În Egipt, unul dintre pionierii networkingului social a fost Wael Ghonim, director de marketing la Google, în timpul zilei, şi revoluţionar online, noaptea. Este cel care a produs valurile tsunamiului digital care aveau să cucerească universul virtual al egiptenilor, revărsându-se apoi în lumea fizică şi măturându-l pe Mubarak. A înţeles înaintea tuturor că Internetul devenise o forţă care putea transforma Egiptul. În 2004, în Egipt erau 1,5 milioane de internauţi. În 2008, numărul acestora ajunsese la 13,6 milioane. Forumurile online, blogurile şi Facebook-ul au oferit, pentru prima dată, multor egipteni posibilitatea de a se exprima liber. „Dacă vrei să eliberezi o societate, dă-i Internet“, obişnuia el să spună. Pentru Wael, Internetul nu constituia nici pe departe o lume virtuală populată de avataruri, ci un mijloc de comunicare care oferea oamenilor din lumea fizică o formulă de a se conecta unii cu alţii, de a se organiza, promova idei, de a conştientiza „puterea celor fără de putere“ şi mai ales o vitrină care expune abuzurile celor aflaţi la putere.
Se uită adesea că şi Egiptul a avut propriul său moment „Mohammed Bouazizi“. Dar în lumea virtuală. Pe 8 iunie 2010, pe pagina de Facebook a unui cunoscut activist politic se publica fotografia unui tânăr de 20 de ani: cadavrul său era întins pe o lespede de marmură; în spatele capului se putea distinge o mare de sânge; faţa îi era desfigurată, iar falca dislocată. Khaled Mohamed Said fusese omorât în bătaie de ofiţeri ai securităţii. Efectul a fost tectonic, electrizant. Pentru cei mai mulţi imaginea tânărului ucis devenise peste noapte simbolul condiţiei interne în care trăia fiecare egiptean, un microcosmos al societăţii egiptene. Era instantaneul unor cetăţeni înlănţuiţi, striviţi, cu demnitatea călcată în picioare. Şi mai ales dezbinaţi. „Khaled Said era un tânăr ca şi mine, iar ceea ce i s-a întâmplat lui putea să mi se întâmple şi mie“, spune Wael în memoriile sale. Atunci, în iunie 2010, a pornit numărătoarea inversă pentru Hosni Mubarak.
La scurt timp, desigur sub o identitate fictivă, Wael avea să creeze o pagină de Facebook intitulată Kullena Khaled Said - Noi toţi suntem Khaled Said. „Astăzi l-au ucis pe Khaled. Dacă nu voi face nimic, mâine mă vor ucide pe mine“, scria în prima sa postare. După câteva minute, numărul „prietenilor“ paginii, al celor care simţeau la fel, a ajuns la 300 . La sfârşitul primei zile existau deja 1.800 de comentarii. Gradual, pe parcursul următoarelor luni, pagina de Facebook a lui Wael a ajuns să articuleze vocea „generaţiei online“, să exprime o conştiinţă colectivă, paralelă. Majoritatea aveau sub 30 de ani, dar erau hotărâţi să spună nu torturii şi umilinţelor, să-şi revendice drepturile şi să protesteze împotriva regimului. Au început să schimbe fotografii şi diferite mesaje. La un moment dat, o mămică chiar a postat ecografia copilului său nenăscut cu următorul mesaj: „Numele meu este Khaled şi vin pe lume peste 3 luni. Nu îl voi uita niciodată pe Khaled Said şi am să cer să i se facă dreptate“. Treptat, în straturile profunde ale spaţiului virtual au început să devină vizibile contururile unei comunităţi, mai întâi de spirit şi mai apoi de acţiune. Era o încercare de a restabili „un polis paralel“ şi conexiuni sociale în afara instituţiilor formale. În cele din urmă, atât Wael, cât şi Srđja au aplicat fiecare în felul său o lecţie învăţată anterior în anii ’80 de disidenţii polonezi: „Pentru orice dictatură, momentul critic e acela când reapar autonomia umană şi legăturile sociale care nu acceptă sancţiunile oficiale“, spunea atunci Adam Michnik.
De la rezistenţa „online“ şi până la protestul în lumea fizică, „offline“, nu a fost decât un pas. La un moment dat, Wael a postat ideea unui protest simbolic, de-alungul coastelor Alexandriei împotriva nedreptăţilor la care fusese supus Khaled Said. Participanţii, îmbrăcaţi complet în negru (altfel versiunea egipteană a „pumnului“ Otpor), ca într-o ceremonie funerară şi în deplină tăcere, aveau să se plaseze cu spatele la mare şi să formeze un lanţ uman, ţinându-se de mâini. Rezultatul a fost fenomenal. Timp de 5 minute lumea parcă se oprise în loc. Pentru Khaled Said şi Egipt. Au fost mii de participanţi. Pentru toţi, era dovada că activismul din lumea virtuală putea produce rezultate în stradă. Teama şi frica de autorităţi începuse să dispară. Convertiseră tăcerea în putere. Între timp, comentariile de pe pagina de Facebook ajunseseră la 120.000. Oamenii erau din ce în ce mai angajaţi, protestele devenind aproape o rutină. De fiecare dată, disciplina nonviolentă era aplicată cu sfinţenie. Filosofia gandhiană - „Pentru această cauză sunt pregătit să mor, dar, prieteni, nu există cauză pentru care sunt pregătit să ucid“ (Gandhi) – respira acum pe străzile Egiptului prin mii de trupuri. Ulterior, la fel ca şi în cazul Otporului, orice dispozitiv care putea face zgomot sau atrage în vreun fel atenţia îşi găsea imediat locul în recuzita şi coregrafia antisistem: claxonul maşinilor, bătutul în oalele de gătit, fluierăturile, aplauzele. Asemenea unui bulgăre de zăpadă, totul avea să culmineze cu spectacolul din Piaţa Tahrir. La acel moment, postările de pe pagina Kullena Khaled Said ajungeau până la 27.991 de like-uri, 27.230 de comentarii şi 1.883.138 de vizualizări.
Realizând că „dacă oamenii nu se supun, conducătorii nu pot conduce“, Srdja şi Wael au descoperit miezul rezistenţei nonviolente. Totul se reducea acum la un exerciţiu de comunicare, la cum să îi convingi pe oameni să-şi depăşească obedienţa. „Înţelegând mecanismele obedienţei şi diversele raţiuni pentru care oamenii aleg să se supună (din obişnuinţă, de teamă, din interes, mergând până la neputinţă sau fatalism), poţi să înveţi din reţetele pe care diversele mişcări le-au folosit pentru a transforma fiecare comportament individual - obişnuinţa prin inovare, frica prin umor, interesul personal prin persuasiune, neputinţa prin încurajare. Însă totul depinde de comunicarea cu o multitudine de audienţe. În istorie, mişcările care au reuşit, toate s-au bazat pe strategii de comunicare eficiente“ (Srdja Popović). //
