Pe aceeași temă
Angela Merkel lasă la o parte atitudinea prudentă şi joacă totul pe o singură carte.
Când Angela Merkel spune că nu există soluţii rapide pentru criza europeană, fiţi siguri că asta crede. Istoria recentă pare a susţine această afirmaţie. În 21 iulie, Europa promitea să rezolve criza din Grecia şi să construiască o barieră protectoare în jurul Irlandei şi Portugaliei pentru a evita contagiunea. În 26 octombrie, Europa renegocia pachetul de salvare a Greciei şi sporea Facilitatea de Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro pentru a acoperi Spania şi Italia. O lună mai târziu, nici problema elenă, nici EFSF nu sunt rezolvate.
Urmează momentul 9 decembrie, care se anunţă cu un big-bang. Pentru că nu crede în efectele pozitive ale unor obligaţiuni comune sau ale intervenţiei masive a Băncii Centrale Europene (BCE) pe pieţele financiare, Angela Merkel şi-a fixat un ţel mult mai ambiţios: crearea unei uniuni fiscale în zona euro. Merkel crede că problemele actuale sunt de natură politică şi au nevoie de soluţii politice.
Datele economice sunt de partea sa. Criza europeană este mai degrabă una de încredere, nu una financiară în sine. Spania şi Grecia, de exemplu, au o datorie suverană mică şi totuşi sunt în dificultate, pentru că pieţele nu au încredere în politicienii locali. Nici Germania nu a rămas neatinsă de criză. Miercuri, 23 noiembrie, Berlinul a reuşit să vândă la bursă doar 40% dintr-o emisiune de obligaţiuni de 6 miliarde de euro. Cancelarul a realizat că ţara sa este totuşi doar un pasager pe Titanic, chiar dacă are bilet la clasa întâi.
Aşa că ceea ce doreşte Angela Merkel este o abordare „pas cu pas“ către o uniune fiscală care va necesita modificarea Tratatului de la Lisabona şi este convinsă că numai aşa poate fi reinstaurată încrederea pe pieţe. „Doamna de Fier“ lasă la o parte atitudinea prudentă (pentru care a fost acuzată deseori) şi joacă totul pe o singură carte. Poziţia în Europa îi permite deocamdată această manifestare de forţă, dar marginea prăpastiei este foarte aproape.
Cancelarul şi-a propus să forţeze statele din zona euro la o mai mare disciplină fiscală şi bugetară prin modificarea Protocolului 14 din Tratatul de la Lisabona. Demersul trebuie să arate minimal, oficial nu se vorbeşte despre o rescriere a unui întreg tratat, ci doar despre amendarea acestui protocol. Schimbarea trebuie ratificată de toate statele membre, dar efecte ar produce numai pentru 17. Antireformiştii tradiţionali ar putea afirma la ei acasă că ţara lor nu este afectată. Operaţiunea are şarm.
Dar conţinutul este atât de tipic german, încât acceptarea sa în alte state va fi extrem de dificilă. Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) ar primi dreptul ultimativ de veto în alcătuirea bugetelor naţionale pentru ţările din zona euro. Raţionamentul este tradiţional berlinez: ce nu poate rezolva politicul rezolvă justiţia. Şi ce pedeapsă ar pronunţa Curtea într-un caz în care o ţară încalcă regulile Pactului de Stabilitate? Aruncă, de exemplu, întreaga Italie la închisoare? Răspunsul lui Merkel este iarăşi tipic german: Europa este un spaţiu de drept, cine nu acceptă legea drept factor de integrare a greşit clubul.
Cancelarul german mai doreşte şi un comisar pentru fiscalitate, un super-ministru-de-Finanţe european cu puterea de a cere modificări în bugetele naţionale - dacă acestea nu îndeplinesc criteriile Pactului de Stabilitate şi de a impune penalităţi automate - dacă derapajele nu sunt corectate. În termeni de suveranitate statală, această mişcare înseamnă cedarea unor atribuţii către Bruxelles de care parlamentele naţionale au ţinut cu dinţii atâtea decenii.
În propunerea sa, Angela Merkel ar trebui să specifice totuşi ce s-ar întâmpla după un proces pierdut de un stat la CEJ. Singura posibilitate ar fi ieşirea din UE, care ar trebui reglementată odată cu modificarea Tratatului de la Lisabona. Merkel nu se pronunţă însă deloc în acest sens, fiind conştientă că pieţele abia aşteaptă un indiciu pentru a proclama autodistrugerea uniunii monetare.
Cum vrea doamna cancelar să impună acest demers? Poziţia sa politică e destul de confortabilă. Premierul britanic David Cameron este dependent de piaţa de desfacere europeană şi foarte conştient de asta. Ar trebui doar să îi convingă pe conservatorii eurosceptici că noul tratat nu le afectează ţara. Dacă reuşeşte, Merkel nu mai are grija Londrei, pentru că, din 2017, sistemul de vot din UE se schimbă oricum, conform actualului Tratat de la Lisabona, iar zona euro va avea majoritate decizională.
Mai e preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care ar obliga-o cu plăcere pe Merkel să dea drumul la tiparniţa de bani a BCE. Nu o va face însă, pentru că vrea să fie reales în 2012. Dacă ar aborda o poziţie conflictuală faţă de Germania, Franţa ar pierde într-o clipă ratingul maxim de ţară şi Sarkozy ar zbura de pe scena politică.
Doamna cancelar ignoră în raţionamentul ei însă un singur factor crucial: rezistenţa Europei la dominanţa germană. Impresia este aceea că Germania vrea să împlinească dezideratul care i-a fost „furat“ în al doilea război mondial. Jacques Attali, consilier al fostului preşedinte francez François Mitterrand, consideră că „a sosit din nou vremea ca Germania să ţină în mână arma suicidului colectiv al celui mai avansat continent al lumii“.
Nimeni nu poate afirma cu sinceritate că nu şi-ar dori o economie cu performanţa şi rigoarea celei germane, dar premisele sunt atât de diferite, încât procesul va dura enorm. Timpul se scurge şi pieţele nu iartă. Întrebarea care aşteaptă un răspuns urgent este: „Cât e Berlinul dispus să plătească pentru salvarea Europei?“. //
