Sunniții rămân cheia (de)stabilizării Irakului

Washingtonul și deopotrivă Bagdadul caută acum o strategie de succes împotriva progreselor fulminante înregistrate în ultimele luni de forțele Califatului Islamic. Și totuși ea există. A mai fost aplicată de pușcașii marini americani în provincia irakiană Anbar, după 2004. Despre aceasta am stat de vorbă cu un observator al campaniei, profesorul Richard H. Shultz Jr., profesor la Fletcher School și autorul cărții The Marines Take Anbar. The Four-Year Fight Against Al-Qaeda, publicată anul trecut de Naval Institute Press.

Întrebat recent într-un interviu acordat re­­vistei Foreign Affairs despre lecțiile în­vă­țate în conflictele din Irak și Afganistan, ge­neralul Stanley McChrystal a vorbit des­pre un proces de învățare: la început era preocupat de întrebarea „unde este ina­micul?“, apoi de „cine este inamicul?“, pentru ca în fi­nal să ajungă la întrebarea „de ce îmi sunt ei ina­mici?“. Cu alte cuvinte, ce resorturi motivaționale îi pu­ne în mișcare, ce îi face să de­vină insurgenți? De ce­le mai multe ori, în relațiile i­n­ter­naționale se pot izola punctual va­ria­bilele cauzale, variabilele sursă ale con­flic­tului. Irakul post-Saddam nu face ex­cep­ție.

Momentul zero al insurgenței din Anbar se află în deciziile sistemice luate de noile au­to­rități din Bagdadul post-Sad­dam. Până atunci, istoric, sun­niții ocupaseră un loc dominant în sis­te­mul politic irakian. Însă aproape peste noap­te, prin primele decizii asumate de ad­ministrația lui Paul Bremer în vara lui 2003, lustrația administrativă a foștilor mem­bri ai Partidului Baath, precum și di­soluția forțelor de securitate, îi împinge pe sunniți în afara „noului Irak“, îi trans­formă în cetățeni de rangul doi. Imediat, zeci, chiar sute de mii de oameni au ră­mas fără locuri de muncă. Este contextul care îi face pe sunniți să se simtă alienați și în esență să resimtă „eli­berarea“ ame­ri­cană ca pe o pace punitivă, în care fostele elite ale puterii și co­mu­nitățile lor sunt epu­rate și excluse în bloc din noua ordine politică. Treptat, sunniții ajung la con­clu­zia că sunt perdanții noului Irak. Pentru ei miza invaziei americane nu mai ține doar de înlăturarea regimului Sad­dam Hus­sein, dar și a comunității lor din ecuația națională a puterii. Efectul „ocu­pației“ de­vine răsturnarea echi­li­bru­lui de putere și colonizarea pârghiilor che­ie cu noii bene­ficiari, șiiții. Irakul intră ast­fel într-o spi­rală a jocului de sumă zero, a dilemei de securitate extremă, unde câș­tigurile unei comunități sectare devin au­tomat pier­derile celeilalte. Neavând o mi­ză personală în succesul noului Irak, co­mu­nitatea sun­nită se transformă treptat în ceea ce lite­ra­tura de specialitate nu­meș­te un „spoiler“ al păcii, un actor direct interesat de sub­minarea și eșecul unei păci percepute ca inechitabile. Reflectând asupra condițiilor so­cietale care fac răz­bo­iul posibil, ge­ne­ra­lul H.R. McMaster ne-a spus că „în cele din urmă, oamenii luptă și astăzi pentru aceleași motivații sur­prinse de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani: teamă, onoare și interes“. Sunt și motoarele care au alimentat re­sentimentele anti-statu-quo ale sunniților (teama de șiiți, o ordine ca­re nu le re­pre­zintă interesele, pierderea statutului social prin rescrierea regulilor ca­re îți dădeau drep­tul să faci sau nu parte din aparatul ad­mi­nistrativ), pregătind terenul pentru ali­an­ța temporară cu Al-Qaeda. „Alianța dintre triburile sunnite și Al-Qaeda a de­venit posibilă doar pe fon­dul frustrărilor și al in­jus­tițiilor sistemice ge­ne­rate de ordinea politică post-Saddam. Mai mult, po­li­ticile americane din anii 2003-2004 au creat în min­tea sunniților impresia că America se afla ea însăși într-o alianță cu șiiții din Bagdad. Toate acestea au creat un mediu în care o ali­anță între Al-Qaeda și tri­burile sunnite a devenit mult mai pro­ba­bilă“, ne-a spus profesorul Richard Shultz, un observator atent al campaniei pușcașilor marini din Anbar.

Retroactiv, cheia stabilizării de care ajun­gem să vorbim în anii 2007-2008 sub ge­neralul David Petraeus depinde în în­tre­gime de sunniți. În esență, suplimentarea cu 30.000 de militari, care se adaugă celor 155.000 de militari ai coaliției in­ter­na­ționale deja desfășurați la acel moment în Irak și celor aproximativ 323.000 de forțe guvernamentale irakiene (armată și po­li­ție), a contat, dar nu putea fi în sine de­cisivă. Era nevoie de o nouă logică ope­ra­țională în care toate aceste forțe să fie uti­lizate. Este momentul în care filosofia con­trainsurgenței - cu toate principiile sale cheie: „curăță, menține, construiește“, asi­gură protecția și controlul populației, altfel bazinul de susținere populară a in­surgenței - începe să fie omogen aplicată la scara întregului teatru operațional. Mai mult, aceasta devine fundația care pre­gătește componenta cu adevărat decisivă, faza de reconciliere prin cooptarea tri­bu­rilor sunnite sub umbrela Bagdadului. Es­te o mișcare graduală, începută în Ramadi în 2006 ca o formă de rezistență împotriva Al-Qaeda (așa-numita „Trezire“), care se răspândește în timp în toată provincia An­bar. Ulterior, sub impulsul suplimentului de trupe americane, aceasta se va extinde dincolo de Anbar în tot centrul și vestul sunnit, zonă devenită din 2003 un sanc­tuar operațional al Al-Qaeda. Cert este că, la jumătatea anului 2008, 100.000 de „Fii ai Irakului“ (în jur de 80.000 sunniți, cei mai mulți foști insurgenți) trecuseră de partea coaliției și a Bagdadului. Este rețeta inversă folosită de ISIL astăzi. În cele din urmă, gruparea numără undeva în jurul a 5.000 de luptători. Cu alte cuvinte, îi este imposibil să exercite un control efectiv asupra teritoriului „califatului“, fără a avea sprijinul activ sau pasiv al triburilor și comunităților de la firul ierbii. Un adevăr înțeles și de către pușcașii marini din Anbar în anii 2005-2006.

Atunci, momentul esențial a fost conș­ti­entizarea faptului că alianța dintre sunniți și Al-Qaeda era una nenaturală, de con­junc­tură, coagulată de ceea ce îi unește îm­potrivă, energizată de existența unui inamic comun.

Misiunea era de asemenea co­mună: America trebuia să plece din Irak. Și totuși ceva s-a întâmplat. Când clivajele au devenit profund vizibile a apărut și oportunitatea de a o prăbuși din interior. Pușcașii marini au reușit prin tac­tici de contrainsurgență să-și reinventeze imaginea la nivelul triburilor sunnite, de­monstrându-le că sunt gata să îi coopteze în interiorul procesului politic. Între timp, Al-Qaeda ucidea fără discriminare tocmai în mijlocul bazei sale de putere din Anbar (o țintă predilectă erau șeicii triburilor sunnite) pe oricine nu accepta viziunea sa despre lume, unde Sharia era măsura tu­tu­ror lucrurilor. Este motivul central care a îndepărtat triburile sunnite de Al-Qaeda, aducându-le în schimb mai aproape de fostul dușman dispus să le ofere protecție și mai ales să îi reconecteze cu Bagdadul. În timp, noua alianță dintre forțele coa­li­ției, cele ale Bagdadului plus triburile sun­nite, avea să schimbe decisiv balanța de pu­tere a conflictului. A fost lovitura de gra­ție dată Al-Qaeda în Irak. Față de primii ani de după înlăturarea lui Saddam, situa­ția se schimbase atât de dramatic, încât generalul John F. Kelly avea să constate fără exagerare că spre sfârșitul lui 2008 puteam vorbi în sfârșit despre „victorie în Anbar“.

Și totuși, din poziția în care ne aflăm as­tăzi, aceea a unei insurgențe reenergizate exact în frontierele geografice ale aceluiași spațiu, să fi fost oare un diagnostic pre­ma­tur, grăbit și incomplet? Din această pers­pectivă este foarte util să distingem „între nivelul tactic, operațional și cel stra­te­gic. Când generalul Kelly a spus acest lucru avea în vedere nivelul operațional. Așadar, la acel nivel era adecvat să se vor­bească despre victorie în Anbar, pen­tru că războiul insurgenților ajunsese în­tr-un punct în care totul era pierdut, iar șeicii acceptaseră să revină în procesul politic“, ne-a spus profesorul Richard Shultz. Însă pentru a securiza pacea, din­colo de progresele tactice și operaționale de moment, prin corectarea injustițiilor care facilitaseră insurgența, era nevoie de implicarea masivă, politică, a Bagdadului. Reconcilierea și readucerea foștilor insur­genți în interiorul sistemului politic nu se putea face decât de către Bagdad, dar cu asis­tență americană. „Pentru consolidarea acestor progrese operaționale, era ne­vo­ie de existența unor condiții politice adec­vate în Bagdad. Iată unde prezența ame­ricană ar fi făcut diferența și ar fi avut un impact strategic. Dacă elimini pre­zența americană, atunci victoria ob­ți­nută la nivel operațional poate dispărea. Și exact acest lucru s-a întâmplat, din cauza politicii“, concluzionează Richard Shultz. Însă în primii ani ai Administrației Obama domina ideea că Irakul era răz­bo­iul greșit, opțional și că toată energia di­plomatică și resursele trebuiau reorientate spre Afganistan. Este contextul care i-a dat lui Maliki libertatea să-și reia politicile sectare, exclusiviste, uitând de com­po­nenta esențială stabilizării, de integrarea sunniților în sistemul de partaj al puterii. În timp, deciziile politice din Washington au avut consecințe strategice în Bagdad. O prezență reziduală americană în punctele cheie ale fostului fief al insurgenței ar fi influențat relația dintre centru și periferie. De departe cel mai important obiectiv ar fi fost „cel de mediere politică pentru ca niciuna dintre părți să nu ajungă la concluzia că, dacă cealaltă câștigă ale­gerile, va instituționaliza un sistem de tip winners-take-all. În absența unui me­diator, ceea ce avem în Irak este un pro­ces politic de tip winners-take-all, unde câștigătorul nu doar că primește totul, dar chiar își consolidează monopolul asu­pra puterii cu ajutorul iranienilor“.

Astăzi istoria se repetă. După re­tragerea americană, Guvernul Maliki a creat o adevărată falie în relația cu sunniții, îm­pin­gându-i din nou în brațele unui grup terorist pregătit să speculeze în favoarea sa clivajele dintre centru și pe­riferie. Condițiile structurale hrănesc din nou o alianță conjuncturală și readuc îm­preună elemente diferite: jihadiști din afa­ra Irakului (ISIL), jihadiști cu agendă lo­cală, la care se adaugă diverse grupări et­no-naționaliste unde baza frustrărilor este societală și politică.