Testul Senkaku: furtună geopolitică deasupra Mării Chinei de Est

Chiar în momentul în care premierul chinez era primit triumfalist la București, Beijingul pregătea lansarea unei operațiuni de revizionism low-cost împotriva unui teritoriu japonez.

La 23 noiembrie, orele 10 dimineață, Mi­nisterul Apărării de la Beijing a anunțat activarea unei zone de identificare aeriană deasupra Mării Chinei de Est. Noul pe­ri­metru se exinde și asupra in­sulelor Senkaku, re­ven­dicate de China, dar care din punct de vedere legal aparțin Japoniei. Astfel, aeronavele care zboară în această zonă sunt obligate să depună anticipat pla­nu­rile de zbor și să se iden­tifice la autoritățile chi­ne­ze. În cazul unui refuz, Bei­jingul urmând să trimită avi­oane de luptă pentru a le intercepta. Peste noapte și din câteva mișcări pe har­tă, Beijingul retușase statutul unui teri­toriu suveran. Oare urmează Marea Chinei de Sud?

Probabil că sunt puțini oamenii care pot spune că înțeleg comportamentul Chinei. Dar cu siguranță pe orice listă scurtă se află Lee Kwan Yew, fondatorul statului Sin­gapore. Așadar, să încercăm să vedem re­giunea prin ochii săi. Ar putea fi un exer­cițiu care să facă un pic de lumină în dis­puta privind insulele Senkaku.

Ceea ce îl îngrijorează pe Lee Kwan Yew este concepția despre lume a noilor ge­ne­rații de lideri chinezi care se pregătesc să intre în scenă, formați în spiritul istoriei „Regatului de Mijloc“, al unui naționalism deseori militant, o lume în care China era puterea dominantă în regiune, iar celelalte state erau percepute ca vasale. În plus, gă­sește cultivarea „mândriei nemăsurate și a patriotismului într-o Chină res­tau­ra­tă“, ca fiind o combinație potențial vo­la­tilă. El vede politica internațională ca pe o competiție unde una dintre constante este dată de con­vingerea că „natura uma­nă, oricât de regretabil ar fi, este inerent vicioasă“ și trebuie să avem permanent în vedere moderarea ten­ta­țiilor, a predispozițiilor vi­cioase. Un exemplu local îl oferă pretențiile teritoriale pe care Beijingul le asumă în Marea Chinei de Est, dar și în Marea Chinei de Sud. În acest con­text, este convins că prudența și mai ales pa­cea și stabilitatea în regiune „dictează existența unui echilibru de putere în Asia-Pacific“, mai ales sub forma men­ți­nerii prezenței militare americane în re­giune. Astfel se explică de ce Singapore a devenit între timp o piesă esențială în puzzle-ul rebalansării spre Pacific a Administrației Obama.

Dar dacă mișcarea Beijingului împotriva in­sulelor Senkaku este menită să testeze limitele până unde își poate împinge pe­ri­metrul pretențiilor sale regionale? Sau cre­dibilitatea garanțiilor de securitate și a re­acțiilor americane în cazul unui teritoriu cu importanță în cele din urmă marginală? De la Washington, comportamentul Chi­nei este văzut ca fiind o secvență dintr-un tipar mai extins, al cărui scop este „evi­ta­rea unei confruntări militare directe, prin testarea a ceva ce nu contează foar­te mult pentru noi, dar tinde să fie foarte im­portant pentru un aliat. În cele din ur­mă, este un test de voință. Ceea ce con­tează este răspunsul, slab sau ferm, care îi va transmite inițiatorului cât de mult poate să preseze data viitoare, în altă parte“, spune profesorul Jakub Grygiel de la Universitatea Johns Hopkins. Probabil că nu este deloc întâmplător faptul că ac­țiunea Chinei vine într-un moment de slăbiciune a Statelor Unite în regiune. Iar în relațiile internaționale, percepția con­tează. În ciuda discursului rebalansării, me­sajul pe care Washingtonul îl transmite astăzi este unul de blocaj instituțional, consensul bipartizan de politică externă articulat după 1945 se clatină serios, sus­ținerea publică pentru o politică externă in­tervenționistă este tot mai redus, iar se­chestrul bugetar al Pentagonului are deja un impact imediat asupra gradului de pre­gătire operațională a forțelor americane. Toa­te aceste ingrediente alimentează per­cepția și teza declinului SUA. Putem să con­tăm pe SUA? Vor veni SUA în ajutorul nostru? Mai are Washingtonul banii nece­sari pentru a rămâne o superputere mili­tară high-tech? Sunt întrebările articulate formal și informal de aliații din Pacific. Tocmai de aceea, răspunsul Washing­to­nului a fost unul pe măsură: ferm și atent calibrat. Pentru John Kerry, întreaga miș­care reprezintă o „încercare unilaterală de a schimba statu-quo-ul în Marea Chi­nei de Est“. De departe cea mai inte­resantă a fost reacția șefului Pentagonului, Chuck Hagel: vorbim de o „acțiune uni­laterală gândită să schimbe statu-quo-ul în regiune“, reamintind însă de faptul că articolul 5 al Tratatului Reciproc de Apă­rare dintre Japonia și SUA se aplică și in­sulelor Senkaku. Ulterior anunțului chi­nez din 23 noiembrie, două bombardiere americane de tip B-52 au survolat con­tro­versatul spațiu, ignorând pretențiile chi­nezilor.

Episodul de săptămâna trecută ar putea să constituie doar o mostră într-un efort complex de socializare, în care puterea do­minantă (SUA) și cea aflată în ascensiune (China) conturează un nou modus ope­randi testând și învățând limitele a ceea ce este permis. Pe termen lung, miza ce­lor doi actori este evitarea a ceea ce în relațiile internaționale se numește „cap­ca­na lui Tucidide“. Metafora amintește de resorturile structurale ale conflictului pe­loponeziac unde, în cele din urmă, „as­censiunea Atenei și teama Spartei au fă­cut războiul inevitabil“.

* Octavian Manea este masterand Fulbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs.