Tiki-takrația a căzut!

Problema titlului mondial e, deja, secundară. Brazilia va câștiga sau nu Cupa Mondială organizată în Brazilia pentru Brazilia, dar miza istorică a Mondialelor e de găsit în altă parte.

La 4 ani de la Cupa Mondială din Africa de Sud și după 3 titluri euro-mondiale con­fiscate de Spania, fotbalul a făcut pasul îna­inte care lasă în offside formule și ati­tudini trecute. Plictisul generat egal și con­form de Africa de Sud 2010 a fost mă­turat rapid de media de 3 goluri pe meci de care Brazilia 2014 nu se poate despărți. Mai important, Cupa Mondială 2014 a li­chidat, de la început, tiki-takrația spa­nio­lă. Fotbalul e din nou liber și respiră ușu­rat aerul confiscat sub dominația unui sis­tem care a amenințat cu matematizarea ti­ranică. Spania a eșuat, zguduită de forța no­ului, și, bineînțeles, a trebuit să învețe că istoria se schimbă, mereu, prin re­be­liuni în familie.

Direcția bate spațiul

Asta pentru că povestea grandorii și a nau­fragiului spaniol a început acum 40 de ani, în Olanda, și n-a părăsit niciodată con­turul revoluționar al casei hispano-olan­deze. Experimentul lansat în 1970 de Ajax a fost strămutat în Spania de o suită de an­trenori-civilizatori olandezi. În varianta originară, așa-numitul fotbal total era o rup­tură radicală și vag utopică. Teoria sfă­râma bazele fotbalului clasic. Un decret avan­gardist desființa cele două jumătăți ale terenului, anula distincția între apă­ra­re și atac, concedia orice fotbalist de me­serie, atacant sau apărător, și anunța că fot­balul e un joc zonal, câștigat sau pier­dut în funcție de capacitatea de control a spațiului. Posesia devenea o armă nucleară cu efect continuu și Germania avea să afle cum lucrează noua mașină infernală, în minutul 1 al Cupei Mondiale 1974, când Olan­da deschidea scorul după 14 pase con­secutive.

Transferat în Spania de Johan Cruyff, sis­temul a evoluat spre un extremism lu­xu­riant. Superba tehnică individuală spa­nio­lă a transformat radicalismul principial al olandezilor în tiki-taka, o miuță exter­mi­na­toare, fără antidot și adversar. După 2005, Barcelona și, apoi, Spania au preluat tot ce era viu în fotbal și au împins jocul spre limitele lui naturale. Urmând in­con­știent tendința de digitalizare a realității, tiki-taka a ajuns pe punctul de a redefini fotbalul. Posesia interminabilă a epuizat fizic și nervos aproape orice adversar și a con­firmat că fotbalul poate fi controlat nu­meric. Cine are o clipă să se mire de moda recentă a statisticilor ar trebui să facă le­gă­tura cu imperialismul hispano-olandez. Din clipa în care a devenit un joc cu 5 pâ­nă la 10 mijlocași, fotbalul s-a simplificat vizual și s-a complicat numeric. Aplecarea comentatorilor spre observații inundate de IT-ism, de procentaje de posesie, pase reușite, cote de deplasare și medii de atin­gere a balonului e în parte rezultatul gi­gantului digital pus în mișcare de Bar­ce­lona. La sfârșitul lui 2012, Barcelona și Spa­nia puseseră capăt oricărei discuții des­pre viitorul fotbalului. Evident, Barcelona și Spania aveau tot dreptul să joace orice sistem, dar asta nu înseamnă că toate sis­temele sunt o binecuvântare sau foarte populare. În fond, catenaccio-ul inventat de Herrera, la Inter, în anii ’60, a fost un sistem nu mai puțin totalitar, dar s-a ales cu o faimă foarte proastă. Nu e clar de ce Herrera a putut fi detestat, în vreme ce tiki-taka ar trebui ferită de contestații. Cert e că asfixia de la sfârșitul lui 2012 lăsa loc unei singure întrebări: cine îi va în­lo­cui pe Iniesta, Xavi și Busquets, peste 50-60 de ani, după dispariția lor fizică? Răs­pun­sul a venit din sânul familiei his­pa­no-olan­deze și a pus „ce“ în locul lui „ci­ne“.

Meciul care a anunțat marele viraj eli­be­rator a fost Olanda-Spania. Un meci în fa­milie, controlat tactic de Louis van Gaal, de două ori antrenor al Barcelonei. Sub van Gaal, Olanda a avansat o nouă teorie, nu mai puțin radicală, dar incomparabil mai modestă: direcția bate spațiul. Acolo unde tradiția hispano-olandeză hotărâse că spațiul controlat e soluția câștigătoare, van Gaal a înțeles că soluția e direcția, mai bine zis, lovituria ofensivă pe linii ca­re scurtcircuitează spațiul. Spania a fost sfărâmată, desigur, de un coctail în care s-au infiltrat uzura și lipsa de motivație a supercampionilor. Însă noutatea care a re­cuperat fotbalul de sub dogmatismul geo­metric spaniol a fost redescoperirea ata­cului. Mai precis, redescoperirea atacului ca viteză aplicată. Mult cântatul gol al lui van Persie a ilustrat perfect noua abor­dare. La fel, majoritatea golurilor marcate la festivalul ofensiv Brazilia 2014. În mai toa­te cazurile, golul a venit la capătul unor mingi de mare viteză și precizie pla­sate, de regulă, între fundașii centrali ad­verși sau în spatele lor. Sistemul jucat ca la carte de Olanda și vizitat sporadic de Chi­le, Costa Rica și Luis Suarez, în lipsa unei echipe propriu-zise a Uruguayului, e echivalentul punch-ului fatal din box sau, mai larg, revenirea la ideea de „schweer­punkt“: lovituri rapide care sfâșie spațiul și se concentrează asupra unui punct de mare vulnerabilitate. Precaritatea sis­te­mu­lui defensiv spaniol era vizibilă de mult, dar nimeni n-a reușit să speculeze slă­bi­ciunea, pentru că nimeni n-a reușit, până acum, să ajungă în preajma sistemului de­fensiv spaniol. Metoda van Gaal a eliberat fundașii laterali și a obligat vârfurile să sprin­teze frontal, spre inima defensivei ad­verse. Faimosul prim gol al Olandei în me­ciul cu Spania a fost exact asta: avansat pe culoarul stâng, Blind a plasat o minge mor­tală, la întâlnire cu van Persie plecat din­tre fundașii adverși.

Brazilia - etimonul pierdut

E remarcabil, dar nu surprinzător că sin­gura echipă complet nepregătită pentru vremurile noi e Argentina. Adevărat, Lio­nel Messi a câștigat singur meciurile cu Bosnia și Iran, dar tot Messi a adus cu el morbul spaniol. Argentina joacă în citate extrase din Barcelona și desfășoară mo­no­ton un fotbal de combinații laterale care îl caută obsesiv pe Messi. În lipsa unei re­dresări rapide, Argentina va urma Spania.

Cupa Mondială 2014 e deja Cupa rea­ni­mării generale a fotbalului blocat în ul­ti­mii aproape 10 ani de formula spaniolă. Ceea ce nu e neapărat o veste bună pentru Brazilia. Felipe Scolari face mai mult decât poate un croitor care scoate două costume din material prea puțin pentru un tricou, dar echipa e mult prea limitată. Presiunea morală și politică a adus Brazilia în pragul șocului emoțional după fiecare intrare în teren și odată cu fiecare imn național in­tonat oficial și reluat a cappella de mul­țimea din tribună. Însă problema Braziliei 2014 e lipsa aproape totală de asemănări cu etimonul brazilian întrupat între 1950 și 2002 de o caravană de naționale-mi­nune. Cu excepția lui Neymar, însoțit, poa­te, de Oscar, Silva și Marcelo, niciunul din­tre titularii Braziliei 2014 n-ar fi prins un loc între rezervele Braziliilor 1950-2002. Declinul continuă. Brazilia nu mai produce superdotați, ci doar figurine exo­tice de export pentru cluburi (est)-euro­pene din ce în ce mai oligarhice la fi­nanțatori și mai mărunte la fotbal. Scolari a fost silit să facă din Brazilia o echipă prudentă, cu o defensivă ceva mai ono­ra­bilă decât atacul și cu o mare apetență pen­tru banalitate. În lipsa sprijinului di­rect FIFA, Brazilia nu va urca mai sus de sfer­turi, pentru că jaful din deschiderea cu Croația e greu de repetat cu Germania, Chile sau Olanda (Olanda riscă, totuși, re­presalii mafiote severe, după ce, înaintea Congresului FIFA, a condus revolta anti-Blatter). Nu e mult de spus despre Brazilia în materie de fotbal, dar e mult de an­ti­cipat în privința traumei pe care bra­zi­li­e­nii o vor trăi în caz de eșec. În 1950, Ghiggia, uruguayanul care învins Brazilia, acasă, în finala Mondialelor, a provocat o implozie psihică națională. Cataclismul din 1950 nu e uitat nici astăzi. Un nou eșec, acasă, la această Cupă Mondială care tre­buie să oblitereze 1950 din istoria na­țională, ar avea efectul bizar al unei am­putări repetate pe același membru. Ris­curile politice duc direct spre alegerile din toamnă. Un eșec brazilian ar decupla prea devreme milioane de brazilieni arestați de Cupa Mondială și i-ar scoate în stradă.

Monsieur Hublot

Deocamdată, vălul de învingător se po­trivește Olandei, care pare un sistem sta­bil și eficient. Germania nu trebuie co­men­tată decât după ce cucerește Cupa Mon­dială, iar Italia nu trebuie subestimată de­cât după o eventuală fractură suferită de Pirlo. Chile și Mexic sunt, acum, fotbalul sud-american și pot escalada relativ sigur ruinele brazilo-argentiniene. Franța a scăpat de psihologia obiectivelor naționale și de totemul Zidane. În consecință, Fran­ța joacă cu poftă, iar Benzema poate, încă, deveni jucătorul Mondialelor. Asia nu exis­tă, iar Africa are o inconsistență veselă ca­re a produs un prim tur catastrofal și un al doliea tur remarcabil, cu Nigeria și, mai ales, Ghana la nivel de vârf.

Mondialele braziliene sunt festivaliere și aromate, instabile și imprevizibile. Și do­uă feluri de a citi ora exactă: tiki-takrația a luat sfârșit, iar jucătorul soluție folosit fără excepție de toți antrenorii e un oa­recare Hublot.