Turbulențele din Scoția, semn al crizei Regatului Unit

Deși păreau să se afle la egalitate cu laburiștii, conservatorii au câștigat detașat alegerile de săptămâna trecută din Marea Britanie. Însă menţinerea la putere a lui David Cameron ar putea deschide cutia Pandorei, grăbind secesiunea Scoției.

Deși mai puțin de 6% din populația Marii Britanii se află în Scoția, atenția presei glo­bale s-a concentrat pe campania de acolo. Mulțimile care au susținut-o pe Nicola Stur­geon, șefa guvernului au­tonom din Edinburgh, au fost adesea spontane mai de­grabă decât regizate. Cum era de așteptat, partidul său proindependență, SNP (Partidul Național Scoțian), a obținut rezultate spec­ta­culoase şi își va folosi lo­cu­rile obținute în par­la­men­tul de la Westminster pen­tru a-și consolida campania prosecesiune. Cu toate acestea, SNP nu are politici coerente: a cerut autonomie fi­nanciară pentru Scoția, dar, dacă ar trebui să-și finanțeze cheltuielile exclusiv din ve­niturile fiscale locale, s-ar crea un de­fi­cit masiv, între 7,6 și 10 miliarde de lire ster­line. Bugetul ar putea fi echilibrat numai prin măsuri de austeritate masivă sau prin taxe astronomice.

Dar SNP nu este interesat de protejarea po­pulației, ci de dobândirea întregului con­trol asupra Scoției și de afirmarea vo­cii sale în întreaga lume. Acest lucru ar im­­plica asumarea unor roluri diferite, în spe­ranța că statele cu ambiții, dar în ace­lași timp bogate, care vor să-și sporească influența în nord-vestul Europei, ar sub­ven­ționa un stat, altfel, neviabil. Numărul scoțienilor care sunt naționaliști pur sân­ge, dedicați proiectului independenței in­diferent de context, s-a umflat în ultimii ani. Scoția a devenit cel mai recent loc un­de politica etnicistă este lentila primară prin care populația vede și interpretează lu­mea și evenimentele locale.

Cine este Nicola Sturgeon?

Nicola Sturgeon (44 de ani) e fiica unui elec­trician. S-a format ca avocat be­ne­fi­ci­ind în cursul carierei sale de deceniile de re­for­me sociale care au redus inegalitățile de cla­să în Marea Britanie. Pentru cineva atât de tânăr, este incredibil faptul că și-a pe­tre­cut aproape trei decenii în politică full-time. Din momentul în care partidul său a câștigat puterea în Scoția, în 2007, ea s-a aflat foarte aproape de vârful ie­rar­hi­ei gu­ver­namentale. Asta înseamnă că are mai mul­tă experiență guvernamentală de­cât ri­va­lii ei din Londra, care se în­ca­drea­ză mai puțin în tiparul operatorilor lipsiți de scru­pule.

Ani la rând, Nicola Sturgeon a suferit în­frân­geri electorale, în timp ce clasa mun­ci­toa­re scoțiană a avut opțiuni pro­bri­ta­nice. Ima­ginea ei în mass-media a fost ace­ea a unui tânăr politician oportunist. Dar aceas­ta s-a transformat, pe măsură ce eșe­curile po­li­ti­ce, războaiele nepopulare, de­ciziile proas­te și scandalurile au pătat par­tidele bri­ta­ni­ce tradiționale. Alegătorii sco­țieni au de­venit tot mai neliniștiți și dis­puși tot mai mult la asumarea riscurilor. În plus, na­țio­na­lismul nu mai este utopic și ne­frec­ven­tabil. Și nici ea nu este primul po­li­ti­ci­an tre­cut cu vederea care s-a trans­format în­tr-o figură mag­netică pe fondul in­te­rac­țiu­nii politicii identitare cu au­dien­ță de masă.

SNP a lăsat guvernarea țării pe mâna bi­ro­crației. În cei opt ani de când se află la pu­tere, au existat puține pro­iecte sau politici de mo­der­nizare pe care istoricii le-ar pu­tea considera ca esen­ția­le pen­tru schimbarea la fa­ță a Sco­ției. În schimb, partidul s-a aflat în­tr-o permanentă cam­panie electorală, dez­vol­­tând una dintre cele mai so­fis­ticate operațiuni de me­­dia și PR văzute în orice țară de­­mo­cratică în ultima pe­rioadă. În sep­tembrie 2014, SNP s-a aflat la o dis­tan­ță de doar 10% de victoria în cadrul re­fe­rendumului pentru in­dep­en­den­ța Scoției. După doi ani de campanie, priceperea în utilizarea rețelelor de soc­ia­li­zare a avut drept con­se­cință agregarea unui val de sus­ținere în favoarea separării și im­pu­nerea he­ge­mo­niei partidului în lo­curi un­de impactul său anterior era slab.

Reinventarea SNP

Pentru sute de mii de oameni care până atunci fuseseră doar ușor atinși de febra naționalismului, independența a căpătat po­pularitatea unui cult. Partidul a crescut de la 25.000 la aproape 100.000 de mem­bri în lunile de după referendum. 1 din 50 de scoțieni aparține acum SNP, o foarte neobișnuită mobilizare, într-o epocă în care participarea politică se prăbușește în multe alte locuri.

Sondajele arată că mulți dintre „recruți“ nu au nici cel mai mic interes dacă po­li­ticile SNP sunt bune sau rele. Ei savurează emoția de a susține o mișcare ale cărei ri­tualuri și simboluri amintesc mai degrabă de o religie sau de admirația euforică pen­tru o echipă de fotbal. Pentru a răspunde acestui val de simpatie, SNP a ajuns să-și organizeze evenimentele majore pe arene vaste, folosite de obicei de starurile rock.

Nicola Sturgeon, premierul Scoţiei şi liderul SNP, într-un parc de distracţii în timpul campaniei electorale (Motherwell, 3 mai 2015)

Este ușor să explicăm ascensiunea SNP prin criza de autoritate a metropolei. În tre­cut, noii naționaliști i-ar fi sprijinit în ma­joritate covârșitoare pe laburiști. Dar liderul acestora din urmă, Ed Miliband, es­te incompetent și profund necarismatic. El a încercat să reinstituie politicile de stân­ga, care au fost diluate sub Tony Blair, cel care a propus o „a treia cale“ - un mo­del sub care corporațiile globale primeau contracte importante de la stat și care în­curaja un capitalism managerial.

Într-o țară săracă, care a cunoscut o foar­te dură revoluție industrială și care acum este în mare măsură postindustrială, mulți dintre cetățeni, nu doar cei săraci, aș­teap­tă ca statul să joace un rol important în viețile lor. SNP a reușit să se reinventeze, confiscând de la laburiști mantaua de apă­rător al statului asistențial și al politicilor ca­re promovează egalitatea și justiția so­cia­lă. Cu toate acestea, studiile au arătat că, sub conservatori, începând din 2010, An­glia a avut un nivel mai ridicat de chel­tu­ieli în sănătate și educație decât Scoția.

Noua popularitate a naționalismului a per­mis unei mișcări cu politici altfel de cen­tru să fie percepută ca dinamică, autentică și atentă faţă de nevoile oamenilor. Dar poa­te SNP a triumfat și pentru că Scoția a intrat într-o altă epocă, în care alegătorii își fundamentează deciziile electorale mai mult pe stimuli emoționali decât pe de­ta­liile politicilor publice sau pe analiza con­secințelor pe care acestea le au asupra lor și a copiilor lor.

Odată cu închiderea fabricilor, retragerea religiei și declinul asociațiilor de cartier, Scoția a devenit o societate orientată spre egoism, materialistă şi introspectă. Viața comunitară în stagnare i-a împins pe mulți oameni să se retragă în existențele lor private. Discuțiile face-to-face cu vecinii sau cu membrii asociațiilor au fost în­lo­cuite cu interacțiunile online, purtate pe rețelele de socializare. Lumea Facebook-ului este cea care a fost invadată cu succes de către SNP și ramurile sale. Mesajele strălucit coordonate i-au încurajat pe sco­țienii internauţi să îmbrățișeze riscul și spiritul de aventură. Mulți oameni care su­feră consecințele problemelor de sănătate sau ale colapsului căsniciilor sunt în­cu­rajați să creadă că situația lor are o origine politică și că salvarea poate fi găsită într-o restartare politică: ruperea legăturilor cu restul Marii Britanii.

Filozoful spaniol José Ortega y Gasset a identificat încă din 1929 această rebeliune superficială și modul în care ar putea fi folosită eficient de po­pu­liști. În cartea sa Revolta maselor el a descris modul în ca­re schimbările din edu­cație, mass-media și cultura populară, în general, au în­cu­ra­jat apariția unei culturi banale, centrată pe autoreferințe. El scria cu mult înainte ca ascensiunea re­la­ti­vis­mului cultural și a postmodernismului să creeze un vid in­te­lectual în care adevărul obiectiv și ierarhia valorilor erau respinse ca fiind burgheze, reacționare și impuse de Occident.

Încurajați de către forțele demagogice din mass-media, din învățământul superior și chiar din politică, tot mai mulți oameni au ajuns să disprețuiască orice standarde față de care li s-ar putea judeca com­por­tamentul și atitudinile. Un simțământ al îndreptăţirii a devenit tot mai prezent printre tinerii desensibilizați și neliniștiţi din departamentele de științe sociale și uma­niste ale universităților europene. Lui Che Guevara și generației revoltelor din 1968 li s-a alăturat o gaşcă de secol XXI de personalități radicale, de la Yanis Va­roufakis, hipsterul ministru de Finanțe al Greciei, la Julian Assange.

Scoția este țara în care celebritățile, fai­moase pentru stilul lor de viață, gusturile și opiniile lor colorate, au reușit să disloce personalitățile care emanau o autoritate fun­damentată pe realizări concrete. Sta­ruri rock radicale, actori, activiști co­mu­nitari și comici au fost recrutați de SNP în timpul campaniei pentru referendum pen­tru a populariza independența, altfel un obiectiv profund neviabil. Treptat, mulți oa­meni au devenit complet izolați de in­for­mația autentică, din cauza seducției la ni­vel de masă a propagandei online cu un conținut profund demagogic.

Scoțienii care preferau parteneriatul cu res­tul Marii Britanii și care se simțeau în­tr-adevăr norocoși să îi aibă pe englezi drept vecini formau, și cred că încă mai sunt, majoritatea. Însă vocile lor s-au pier­dut în lunga perioadă de agitație, care nu dă semne că se va sfârși curând. Po­li­ti­cia­nul laburist Alistair Darling, care a condus campania pro-UK „Mai bine împreună“ din 2014, observa recent că votul pentru referendum a lăsat răni care pot să dureze o viață: „Ceea ce nu am văzut niciodată pâ­nă acum este prăpastia dintre prieteni și familii, care este foarte îngrijorătoare, pentru că acest lucru, creat într-un timp foarte scurt, ridică întrebarea dacă va fi vreodată vindecat“, spunea el în Times.

Nicola Sturgeon insistă că nu are niciun dinte împotriva Marii Britanii. Însă par­tidul său a popularizat cu dibăcie per­cep­ția că Anglia îl reprezintă pe „celălalt“. Po­li­ticienii englezi conservatori ar fi fost cei care în 1980 au zdrobit industria scoțiană (cea mai mare parte fiind deja neviabilă). Chipurile, elita coruptă și arogantă lon­do­neză, care provine din medii educaționale privilegiate, este cea care continuă să con­troleze aspirațiile legitime ale Scoției.

SNP are și membri englezi, desigur, cu un trecut de stânga, dar discursul său în­cu­ra­jează tendința profundă a membrilor spre mentalitatea colectivă scoțiană care tinde să vadă „englezul“ ca sursă a tuturor re­lelor din Scoția. Prin urmare, aproape că nu-ţi vine să crezi că SNP guvernează Sco­ția din 2007, controlând în întregime să­nătatea, edu­ca­ția și majoritatea celorlalte po­litici in­ter­ne, cu excepția celei asis­ten­ția­le. Sco­ţia pri­mește o subvenție anuală în bloc de la Londra, cu un nivel garantat mai mare cu 20% pe cap de locuitor decât în Anglia. Iar guvernul Sturgeon are li­ber­tatea să de­cidă modul în care aceasta este împărțită.

Popularitatea acestui partid se explică, în parte, prin faptul că nu trebuie să-și aco­pere propriile cheltuieli, prin impunerea de taxe, ceea ce în mod inevitabil va duce la câștigători și perdanți. Dar această rea­li­tate este parte dintr-un sistem mai mare, unde oamenii se bucură de beneficii uni­ver­sale, învățământ universitar gratuit, asis­tență medicală gratuită, mese școlare gratuite, școlarizare gratuită și un nivel de trai invidiat de cea mai mare parte a po­pu­lației lumii. Cu toate acestea, SNP a creat cu succes na­rațiunea unei țări care se zbate sub o aus­te­ritate necruțătoare. Una dintre criticii on­line ai partidului, Effie Deans, remarca: „Aceasta nu mai este Sco­­ția care ni i-a dat pe Adam Smith, Da­vid Hume și Wal­ter Scott, ci este Scoția ca­re crede că ar­ta este produsă de un co­lectiv și de­mo­crația de o gloată“.

Tendințe autocrate

Intimidarea susținătorilor pro-UK din tim­pul referendumului a fost exersată, încă din momentul campaniei electorale din pri­mă­vară. Spre exemplu, o proeminentă po­li­ticiană laburistă, care voia să fie realeasă în Glasgow, a fost în mod sistematic ur­mă­rită de către activiști ai SNP, care au hăr­țuit-o și fotografiat-o atunci când încerca să vorbească cu alegătorii în pragul pro­priilor case.

Pe 3 mai, într-una dintre principalele pie­țe ale orașului, în timp ce încerca să țină un miting public, liderul opoziției Jim Mur­­phy a fost luat cu asaltat de suporterii SNP, care au venit cu megafoane, boxe, muzică și au început să cânte și să obs­truc­ționeze orice discurs al său, agitând pan­carte în fața lui. Incidentul a fost pe larg relatat pe CNN și pe prima pagina în Fi­nancial Times. Pe fondul protestelor, SNP i-a suspendat pe instigatori din partid, câ­teva zile mai târziu.

Jim Murphy este antiteza liderului par­ti­dului său, Ed Miliband. El este un debater talentat, căruia îi place campania elec­to­rală și are o viață plină, chiar dincolo de po­litică. Este pasionat de fotbal, muzică și jogging. Dar este asemenea unui înotător foarte bun, care vrea cu disperare să sca­pe din fața unui tsunami. El a fost trans­format într-o țintă detestată de site-urile pro-SNP și de către politicienii partidului. În ciuda ostilității, Murphy încă obiș­nu­ieș­te să alerge serile aproape 16 mile în par­tea de sud a orașului. Dar atmosfera de be­ligeranță care domină acum în Glasgow dezvăluie o stare de spirit volatilă. Un ale­gător declara recent unui jurnalist: „Trec în fiecare zi pe lângă el. Îmi parchez ma­șina în fața casei sale. Este întotdeauna foarte vesel, spunând, «bună ziua», iar eu vreau doar să-i dau la gioale“.

SNP insistă la fiecare pas că naționalismul său este „civic“, dar și Hitler a fost, de ase­menea, foarte atent să adauge sufixul „socialist“ propriei sale mișcări ultra­na­țio­naliste. Naționaliștii scoțieni nu sunt totalitari, dar nu este exagerat să spunem că au înclinații autoritare reale. Peter Mur­rell, soțul Nicolei Sturgeon, coordonează mașinăria de partid. Recent, conducerea și-a consolidat controlul asupra par­ti­du­lui, asigurându-se că toți parlamentarii săi vor trebui să accepte un cod de con­duită prin care se angajează că nu vor „critica public o decizie, o politică sau pe un alt membru“ al său, fie în par­la­ment sau în mass-media.

Tendințele autocrate ale partidului se văd și în alte contexte. Tutori de stat au fost numiți pentru toți copiii și tinerii sub 18 ani, care pot uzurpa drepturile părinților. Guvernul intenționează să-și plaseze pro­priii reprezentanți în consiliile uni­ver­si­tă­ților, probabil pentru a se asigura că stra­tegiile interne ale acestora respectă prio­ri­tățile guvernului. Au fost dezvăluite pla­nuri care vor să-i împiedice pe scoțieni să-și lase averea unui singur membru al fa­mi­li­ei, o mișcare care are legătură cu în­cer­ca­re­a de a sparge marile proprietăți fun­ciare.

Effie Deans, o bloggeriță care a petrecut mulți ani în Rusia și s-a întors alături de so­țul ei rus să locuiască în Aberdeenshire, cre­de că în Scoția înflorește un cult simi­lar cu cel de dinainte de 1917 din Rusia ța­ristă: „Ţăranii obișnuiau să plângă la ve­derea țarului, acum ei plâng la vederea Nicolei. Îi ascultă cuvintele și îi primesc bi­necuvântarea cu recunoștință. Oricine vorbește de rău Scoția este un inamic al poporului, iar oricine punctează ceva ne­ga­tiv despre SNP este un critic al Scoției, pentru că SNP este partidul Scoției“.

O altfel de Scoție

Anii de managerialism au distrus cultura dezbaterii în cele mai multe dintre cele 15 universități scoțiene. SNP se aseamănă cu Syriza în Grecia, care, deși la putere de doar trei luni, „a fost în măsură să ma­nipuleze în mod magistral mentalitatea colectivă a Greciei, care abundă de teorii ale conspirației și sentimente de vic­ti­mi­zare“. Există o permanentă căutare după dușmani externi și interni ai poporului și care, potrivit autorului grec Nikos Dimou, e o tendință extrem de periculoasă: „Ori­cine se întâmplă să vadă lucrurile diferit este perceput ca nefiind un grec autentic, ci o marionetă a puterilor străine“.

Liderul opoziţiei din Scoţia, Jim Murphy, hărţuit de un susţinător al SNP (Glasgow, 3 mai 2015)

Ascensiunea SNP are potențialul să re­de­finească politica britanică cel puțin pentru o vreme. O eventuală victorie laburistă i-ar fi dat liderului SNP Nicola Sturgeon opor­tu­nitatea de a susține un guvern de stânga în Londra, oferind sprijin legislativ spe­ci­fic, în schimbul unor concesii care con­so­lidează controlul partidului său asupra Sco­ției. Dim­potrivă, în cazul unui guvern con­ser­va­tor, ea va putea susține că sco­țienii sunt conduși de un partid pe care aceștia l-au respins în mod repetat, con­solidând ple­doaria pentru un nou re­fe­rendum pen­tru independență în viitorul apropiat.

Rolul SNP va fi probabil unul negativ, în ciuda retoricii electorale despre o even­tu­a­lă alianță cu forțele progresiste. Dovezile sugerează deja că este mult mai interesat de spargerea Marii Britanii decât de re­zol­varea oricărei probleme a centrului. Com­portamentul de până acum al SNP în par­lamentul scoțian indică faptul că acesta es­te mai degrabă interesat să dețină con­trolul politic și de redistribuția clientelară decât de modernizarea societății.

O atitudine de superioritate a devenit evi­dentă în Europa de Vest, atunci când ob­sesia naționaliștilor radicali pentru pre­su­puse nedreptăți naționale a provocat tul­burările acute din Balcanii anilor ’90. Dar politica teritorială fundamentată pe cana­lizarea sentimentului negativ față de un ina­mic extern este tot mai în vogă, și nu doar în Scoția. Și alte state unde elitele lo­ca­le au pierdut contactul cu alegătorii se con­fruntă cu tulburări similare. Dar, încă ab­sorbită de iluzia gloriei centraliste ca pro­iect principal - precum moneda unică -, Uniunea Europeană este incapabilă să ac­țio­neze ca o forță care să modereze aceste ten­dințe, hrănind și mai mult furiile populiste.

Naționaliștii triumfători ai Scoției sunt be­neficiarii unor schimbări culturale care au generat o societate mai fragilă, ai unor cam­panii politice dure, dar și un produs al norocului. Ei au puține răspunsuri pen­tru relele din propria societate și, cu cer­ti­tudine, niciunul pentru celelalte părți în cri­ză ale Europei. Dar asta nu înseamnă că nu vor deveni jucători surpriză, cu impact potențial destabilizator pe scena politică europeană în viitorul imediat.

* Următoarea carte a lui Tom Gallagher este Scotland at the Crossroads: A Nation Divides.

Traducere și adaptare de OCTAVIAN MANEA