Turcia şi noul otomanism

Turcia lui Erdoğan nu va mai semăna niciodată cu cea modelată de Atatürk.

În ultimii aproape zece ani, scena politică din Turcia a fost dominată neîntrerupt de Partidul Justiţiei şi Dezvoltării sau AKP, aflat sub conducerea lui Recep Tayyp Erdoğan, care a dat un suflu nou statului fondat de Atatürk. Definit ca islamist moderat, AKP a reuşit să se menţină în fruntea preferinţelor turcilor, mai ales pentru că a dat o stabilitate politicii interne, pâ­nă atunci fragmentată şi deseori marcată de lovituri de stat militare, şi pentru creşterea economică impresionantă care i-a permis Turciei să devină a 17-a economie a lumii şi unul dintre membrii G20. Mai mult, economia turcă a înregistrat o creştere de 8 procente după declanşarea crizei economice şi financiare din 2008, iar dacă, la începutul anilor 2000, Turcia era salvată de un împrumut de la Fondul Monetar Internaţional, astăzi, împreună cu China şi India, sunt singurele state din lume a căror economie a înregistrat creşteri chiar în condiţii de restrişte financiară.

AKP a profitat şi de faptul că poziţia geostrategică a Turciei o face un nod important pentru diversificarea surselor de energie pentru Europa. Cu toate că nu are rezerve importante de petrol sau de gaze, fiind în proporţie foarte mare dependentă de importurile din Rusia, Turcia se află în vecinătatea unor state care deţin mai mult de jumătate din rezervele mondiale de hidrocarburi. Ankara se află într-o poziţie mai mult decât privilegiată, fiind la intersecţia dintre Orientul furnizor de energie şi Occidentul dependent de această resursă, făcând ca influenţa autorităţilor de la Ankara să crească simţitor în ultimii ani. De pildă, gazoductul european Nabucco, menit să aducă gaze din zona caucaziană spre Europa cu ocolirea Rusiei, va trece pe teritoriul turc, în timp ce proiectul rival, South Stream, care ar urma să se bazeze pe gaz rusesc, pentru a ocoli Ucraina, are nevoie de acordul Ankarei pentru trasarea gazoductului pe sub Marea Neagră, în apele teritoriale ale Turciei.

Dacă privim reversul medaliei, anii petrecuţi de AKP la putere i-au permis să devină un „establishment par excellence“, fiindcă din ce în ce mai multe grupări loiale formaţiunii conduse de Erdoğan au început să controleze părţi din presă, din mediul academic şi din cel de afaceri. În plus, în ciuda reformelor făcute de Ankara pentru aderarea la UE, treptat, AKP a început să încurajeze portul vălului pentru femei, mai ales prin exemplul personal al soţiei premierului Erdoğan, şi să devină tot mai intolerant cu privire la consumul de alcool în public.

Libertatea presei este, şi ea, tot mai greu pusă la încercare în ultima perioadă, în condiţiile în care cel mai mare trust de presă turc, Dogan, critic la adresa regimului lui Erdoğan, a fost la un pas de faliment din cauza amenzilor uriaşe aplicate de guvernul turc, iar al doilea mare grup de presă din Turcia este controlat de apropiaţi ai AKP. La toate acestea se adaugă şi faptul că tot mai mulţi jurnalişti neprietenoşi cu autorităţile actuale de la Ankara sunt închişi şi riscă pedepse cu ani grei de temniţă. Potrivit ultimului raport al International Press Institute din 2011, Turcia deţine recordul mondial la jurnalişti arestaţi. Cu 57 de ziarişti în închisori, Ankara depăşeşte regimul de la Teheran sau Beijing şi ridică mari semne de întrebare cu privire la respectarea principiilor democratice şi a libertăţii presei.

Obţinând această poziţie de dominaţie, AKP a început treptat şi erodarea puterii politice a instituţiilor pe care fondatorul republicii, Mustafa Kemal Atatürk, le-a creat pentru contrabalansarea eventualelor derapaje ale guvernelor civile alese în mod democratic de cetăţenii republicii turce. Fiindcă armata avea un astfel de rol, guvernul condus de Erdoğan nu a făcut un secret din faptul că ar dori schimbarea Constituţiei, iar printre principalele modificări se numără şi reducerea rolului pe care îl are armata. De altfel, o asemenea manevră a avut în parte şi girul Bruxellesului, care înţelegea o separare rigidă între puterea civilă şi cea militară. În 2003, Consiliul Naţional de Securitate, format până atunci în mare parte din generali şi care avea un cuvânt greu de spus în politica turcă, a suferit o serie de reforme, adoptate de parlament, tocmai pentru a întări controlul civil asupra armatei. Ceea ce fusese până atunci o instituţie unde se putea vedea influenţa pe care o aveau reprezentanţii armatei a devenit mai mult un think-tank, un organism cu rol consultativ, după cum se plângeau o serie de militari.

Rolul special al armatei în Turcia ca garant al secularităţii a fost impus de Mustafa Kemal, venit şi el din rândurile armatei, care considera că militarii sunt singurii care pot garanta respectarea secularităţii şi pot împiedica revenirea islamului la putere. Din 1923, anul în care au fost puse bazele republicii turce, armata a dat trei lovituri de stat, culminând cu cea din 1980, în urma căreia a fost redactată o nouă Constituţie, în vigoare până astăzi. Nici guvernarea AKP nu a fost lipsită de spectrul unei lovituri de stat, fiindcă armata a fost pe punctul de a prelua puterea în 2007, în încercarea eşuată de a-l împiedica pe Abdullah Gül, fost ministru de Externe al guvernului lui Erdoğan, să devină preşedintele Turciei.

Acest ultim bastion al instituţiilor kemaliste a fost destabilizat, la sfârşitul lunii iulie 2011, prin demisia în masă a conducerii militare drept protest faţă de numărul mare de generali arestaţi pentru complot. Acesta a fost apogeul cazurilor „Ergenekon“ şi „Sledgehammer“, declanşate după 2007, în urma cărora mai multe sute de ofiţeri de rang înalt au fost arestaţi pentru că ar fi pus la cale o lovitură de stat împotriva guvernului. Deşi iniţial anchetele îi vizau numai pe militarii în retragere, în cazul Ergenekon, de pildă, la 4 ani de la începerea investigaţiilor, 15 procente din conducerea forţelor armate turce se află în arest. Demisia în masă a mai marilor armatei turce este considerată un eveniment fără precedent în istoria Turciei, care este un membru important al NATO, deţinând a doua cea mai mare armată după cea a Statelor Unite.

Este evident că Turcia lui Erdoğan nu va mai semăna niciodată cu Turcia modelată de Atatürk. Dacă fondatorul republicii a imaginat o Turcie profund orientată spre valorile occidentale şi laică, AKP, în lipsa unei opoziţii puternice, fiind elita dominantă şi având susţinerea masivă a populaţiei, riscă să preschimbe Turcia într-o ţară conservatoare din punct de vedere social şi cu o identitate islamică bine evidenţiată.  //

Turcia priveşte spre fostele provincii otomane

„Noua Turcie“, sub bagheta premierului Erdoğan şi a ministrului de Externe, profesorul Ahmet Davoutoğlu, încearcă să demonstreze astăzi că are instrumentele, diplomatice, culturale dar mai ales economice, necesare „recuceririi“ paşnice a fostelor provincii otomane. Nici spaţiul african nu este uitat, Turcia fiind foarte activă în „primăvara arabă“, mai ales în Egipt, dar şi în stabilizarea Libiei, şi considerată un posibil model pentru ţările arabe care au încercat să se elibereze de regimurile autoritare.

Pe măsură ce atenţia Turciei este tot mai îndreptată către vecinătatea sa apropiată, dosarul cel mai complex şi complicat de politică externă al Turciei rămâne aderarea la UE – tot mai amâ­nată de cei din urmă şi din ce în ce mai puţin dorită de primii. Raportul privind progresele statelor candidate pentru obţinerea statutului de membru al UE, publicat recent de Comisia Europenă, subliniază faptul că, în ultimul an, nu s-au mai deschis alte noi capitole de negociere cu Ankara. De fapt, de la acordarea statutului de stat-candidat, în 2005, Turcia a deschis mai puţin de jumătate din cele 35 şi a închis doar unul singur. Entuziasmul faţă de aderare a scăzut constant în ultimii ani, iar, pentru prima dată, mai puţin de 50% dintre turci susţin integrarea. De partea cealaltă, nici statele din vestul Europei nu par să fie prea dornice să primească o ţară de 70 de milioane de locuitori, în proporţie de 99% musulmană, care ar spulbera echilibrul de forţe şi aşa fragil din UE. Fiindcă perspectiva aderării la UE pare tot mai îndepărtată, mai ales în contextul în care Ciprul va prelua preşedinţia rotativă a UE de la jumătatea anului viitor, deocamdată relaţiile cu Bruxellesul sunt aproape îngheţate.

Nici relaţiile cu Washington, ridicate la rangul de „parteneriat model“, nu au fost lipsite de tensiuni. În 2003, la numai un an după venirea partidului la putere, Turcia nu i-a acordat marelui său protector de peste ocean din NATO dreptul de a folosi bazele sale militare pentru intervenţia în Irak, ceea ce a deranjat profund Washingtonul. Cele două state au însă nevoie unul de celălalt: Ankara, pentru garanţiile de securitate pe care i le poate oferi Washingtonul, iar Statele Unite, pentru poziţia geostrategică importantă a Turciei, care îi oferă deschidere spre zonele fierbinţi ale Orientului Mijlociu. //