Pe aceeași temă
Până la protestele violente și masive din Istanbul și Ankara imaginea Turciei era cea unei povești de succes regionale extraordinare. O democrație funcțională și stabilă (este drept nu foarte liberală), o piață emergentă de succes membră a G20, o populație numeroasă, tânără și cu aspirații occidentale, o putere regională importană cu o politică externă asertivă, interlocutor diplomatic important în relația Occidentului cu Orientul Mijlociu și Asia Centrală, o putere militară importantă în NATO și la Marea Neagră și o posibil membru al UE (deși aderarea acesteia pare să fie tot mai îndepărtată).
Acestea erau atributele Turciei până la protestele de amploare de la sfârșitul lunii. Guvernul lui Recep Tayyip Erdogan era considerat un model de succes al islamului politic moderat atât din punct de vedere politic, cât și economic, exemplul său stând în contrast cu regimurile autoritare dinastice din Orientul Mijlociu. Primăvara Arabă a creat impresia că modelul turcesc ar putea fi emulat într-o mai mică sau mai mare măsură în Tunisia, Libia și Egipt.
Iată însă că imaginea aceasta de succes a ascuns o serie de întreagă de probleme structurale care s-au manifestat la momentul potrivit. Partidul Justiție și Proces (AKP) al lui Recep Tayyip Erdogan domina de mai bine de 10 ani scena politică turcă. A câștigat toate scrutinele din 2002 încoace, a introdus o serie de reforme controversate și a reușit să elimine de pe scena politică turcă armata (a se vedea afacerea Ergenekon – conspirația unor foști capi ai armatei și a câtorva ofițeri active pentru a înlătura AKP printr-o lovitură de stat), „regulatorul” neoficial al sistemului politic și pentru mult timp principala forță modernizatoare a statului Turc. AKP a fost acuzat de opoziție în mai multe rânduri că subminează fundamentul laic al Republicii, prin islamizarea treptată a sapțiului public. Ultima dintre aceste reforme, interzicerea vânzărilor de băuturi alcoolice pe o distanță de o 100 m în apropierea moscheilor, a fost una din cauzele imediate ale protestelor din Istanbul. Această reglementare, dacă va fi aplicată va afecta puternic turismul în Istanbul, va duce la pierderea unor locuri de muncă și la închiderea multor afaceri.
În acești 10 ani de guvernare AKP s-a erodat, pierzând contactul cu agenda publică a cetățenilor. Dacă în 2002 era considerat, în ciudă originilor în islamul politic moderat, ca fiind un partid reformist și popular, îndelungatul exercițiu guvernamental a îndepărat partidul de bazele sale din rândurile clasei mijlocii anatoliene. În prezent AKP este acuzat că reprezintă interesele parohiale ale unei oligarhii care traiește din proiecte publice alocate pe criterii politice, printre care și mall-ul care urma să fie construit în parcul Gezi din piața Taksim. Conform activistului pentru drepturile omului Craig Murray corupția a devenit endemică în Turci condusă de AKP, reprezentanții guvernului profitând de poziția lor pentru extrage mite de la contractori venali. Mall-ul din parcul Gezi este doar o parte a acestei povești, canalul Bosfor-Marmara fiind la rândul său un proiect afectat de corupție.
Contestatarii guvernului care au ieșit cu sutele de mii în stradă în Istanbul, Ankara, Izmir și Bodrum se plâng de faptul că Recep Tayyip Erdogan conduce Turcia într-un mod arogant și autoritar, fără consultarea cetățenilor. Arhitectul și istorciul turc Ugu Tanyeli explic de ce a ieșit în stradă: „Adevărata problemă nu este Taksim, și nu parcul, dar lipsa unui proces democratic de consultare și luare a deciziilor și lipsa unui consens. Avem un premier care face ce vrea.” Politologul Koray Caliskan reproșează premierului și AKP stilul autoritar și centralizator de conducere: „Erdogan trebuie să înțeleagă că Turcia nu este un regat, și că nu poate conduce Istanbulul de la Ankara de unul singur.”
Cine sunt protestarii din piața Taksim și din restul centrelor urbane ale Turciei? Sunt reprezentanții societății civile și ai partidelor. Între aceștia se găsesc atât militanți LGBT, comuniști anarhiști de stânga, activiști civici, studenți dar și reprezentanți ai galeriilor de fotbal și ai principalelor partide de opoziție. Protestele sunt descentralizate și nu conducerea acestora nu este asumată de partidele de opoziție sau de o organizație anume. Utilizarea forței pe scară largă de către guvern pentru a reprima protestele a alimentat și mai mult valul contestatar. De la un protest de 50 de persoane s-a trecut la câteva sute de mii, iar imaginile difuzate de media internațională cu poliția și jandarmii turci atacând protestatari pașnici, au pus Turcia în același plan cu Tunisia și Egiptul la debutul Primăverii Arabe.
Ce se va întâmpla în continuare? Dacă protestele continuă, se extind și se stransformă în proteste non-stop cu ocuparea pieții Taksim atunci atunci guvernul lui Erdogan va trebui să negocieze cu protestarii și cu opoziția. O necunoscută rămâne poziția armantei Turce, care ar putea decide să intervină din nou în viața politică. Probabilitatea intervenției forțelor armate crește dacă guvernul Erdogan nu reușește să controleze valul de proteste.
