Turcia: Revoluția Celorlalți

Pe 7 iunie 2015, cea mai eficientă mașinărie electorală - Recep Tayyip Erdoğan -, cu trei majorități absolute în palmares și care, într-o mișcare izbitor de asemănătoare cu Vladmir Putin, a reușit să se instaleze și într-o funcție de președinte inexistentă în forma aceasta înaintea lui, a eșuat în încercarea obținerii unei a patra majorități absolute în Legislativul de la Ankara.

E extrem de dificil să scrii „obiectiv“, așa cum se cere la manualul de jurnalism (scris deseori de persoane care nu au activat o zi în viața lor în această postură), atunci când ai fost în mij­locul unei revolte populare împotriva unui personaj cu manifestări autoritare. Și mai greu e să îți controlezi emoțiile în scris după ce te-ai trezit, în calitatea de observator legitim al unei astfel de mișcări, în ploaia de gaze lacrimogene și gloan­țe de cauciuc, așa cum a fost cazul meu în 2013, în piața Taksim și parcul Gezi din Istanbul.

Când încă nu se pusese în mișcare apa­ratul represiv al premierului (pe atunci) Re­cep Tayyip Erdoğan, prima mea co­res­pondență trimisă pentru Radio France In­ternationale se încheia așa: „Singurul lu­cru cert este că cel puțin o parte a so­cie­tății turcești și-a regăsit identitatea și nu vrea să renunțe la ea. Se dovedește încă o dată că revoluțiile se fac în carne și oase, nu pe Internet. Iar spațiul public redevine ceea ce ar trebui să fie: ele­men­tul central al unei comunități. Lupta pe spațiul public este întotdeauna una care opune controlul și libertatea, segregarea și diversitatea. Miza nu este o piață sau un parc, ci sufletul unei națiuni“.

O Turcie sub spectrul orwellian

Oamenii care manifestau pentru libertate erau „viermi“ pentru Erdoğan. El, cu vi­sele lui prea mărețe pentru Turcia, dar în realitate numai pentru el, se vedea con­testat „în formă continuată“ de Ceilalți. Există mulți Ceilalți în Turcia, ca regulă simplificată, această mulțime cuprinde ori­ce formă de viață umană care nu este băr­bat sunnit. Dovada o reprezintă apre­cie­rile înjositoare venite atât de la Er­do­ğan, cât și de la membrii cabinetului său la adre­sa femeilor, a căror „singură ca­rie­ră este maternitatea“ (citat din fostul mi­nistru al Să­nătății). Altă re­ligie, altă na­ționalitate, altă orientare sexuală, altă ori­entare po­litică în afara par­tidului de guvernământ - toate aces­tea sunt la nivel de „două picioare rău“.

Săptămâni mai târziu, aveam să mă întorc la Is­tanbul în căutarea pro­tes­tatarilor iz­goniți de forțele de ordine din piețe ca să descopăr Fo­ru­murile De­mocratice - un fel de rezistență de cartier, unde oamenii se întâlneau pen­tru a dis­cu­ta politică și pentru a plănui o rezistență alternativă la excesele de putere ale celui carea avea să devină președintele Turciei, primul ales în istoria țării prin vot uni­ver­sal. „Sunt minoritară, dar totuși exist“, îmi spunea atunci o profesoară univer­si­tară care se ocupa de coordonarea unei rețele de voluntari. Aceștia aveau mi­siune să cutreiere Turcia atât cât le per­mi­te bu­zunarul propriu și să informeze și res­tul țării despre evenimentele de la Istan­bul și despre autocrația instalată la Ankara.

Existau și vise legate de o eventuală can­didatură la alegerile locale. Un succes al unui independent în orașul pe care l-am văzut transformat în martir ar fi fost o lo­vitură năprasnică dată împăratului Er­do­ğan. N-a fost să fie. Era prea devreme, pa­siunile încă mari și lipsa de organizare și-au lăsat amprenta prea adânc. Încă im­pre­sionat, și eu scriam așa: „Inițiatorii tre­buie să reușească să adune sub umbrela acelorași cereri și reprezentanți ai mun­citorimii, ai femeilor din popor, ai an­ga­ja­ților în poziții de la baza organizării ie­rarhice. Numai acest pas poate crea pre­misele unei reorganizări a vieții politice din Turcia. Vorbim despre o politică du­ra­bilă, ca rezultat al unificării puterii ce­tățenilor cu idealuri politice comune. Nu­mai așa se poate ajunge la momentul în care această nouă mișcare va putea in­fluența situația generală din țară“.

Răzbunarea e însă dulce și avea să vină în du­minica de 7 iunie 2015. Cea mai efi­cien­tă mașinărie electorală - Recep Tayyip Er­do­ğan -, care a strâns în palmares trei ma­jo­rități absolute în Parlament și care, în­tr-o mișcare izbitor de asemănătoare cu Vla­dimir Putin, a reușit să se instaleze și în­tr-o funcție de președinte inexistentă în for­ma aceasta înaintea lui, a eșuat în în­cer­carea obținerii unei a patra majorități ab­solute în Legislativul de la Ankara. A fost o simplă eroare de calcul, o orbire în fața evi­denței. Cât să mai suporte turcii toate abu­zurile acestui personaj? Aș îndrăzni să spun că nu mult, dar poate iar sunt im­pre­sionat.

Rezultatul AKP nici măcar nu e unul rău du­pă standardele unei democrații con­so­li­da­te. Dar 41% înseamnă pentru Erdoğan că mulți dintre suporterii săi l-au părăsit din cauză că e prea defazat în raport cu ne­voi­le lor și prea obsedat de cultul im­perial al personalității sale. Înfrângerea pre­șe­din­te­lui și a partidului său echi­va­lea­ză cu un „festival neprevăzut de liber­a­lism și plu­ra­lism“ (The Guardian) care s-a opus unei cam­panii centrate pe ideea unui preșe­din­te absolutist care anunța „noua Turcie“.

Ascensiunea alternativei la AKP

Așa se face că 12% dintre alegătorii turci au decis să joace cartea HDP, Partidul De­mocrat Popular, care, cel puțin în teorie, reprezintă minoritatea kurdă. Ce a reușit această formațiune însă este o revoluție cul­turală în politica Turciei. Este primul partid care a introdus o cotă obligatorie de 50% candidați femei, ceea ce înseamnă că, în total, 96 de femei vor avea un man­dat parlamentar, în creștere de la 79 în Legislativul trecut. Candidați care nu și-au ascuns orientarea homosexuală au intrat în Parlament pe mandat HDP.

Toți Ceilalți, care erau în parcul Gezi, care se organizau în forumuri democratice prin parcurile din oraș, toți cei care vroiau să se opună consolidării unei dictaturi în Tur­cia au recurs la singurul vot rațional pe ca­re îl aveau la îndemână. Amestecul celor ca­re susțin HDP este la fel de colorat pre­cum tabăra din Gezi. Atunci, homosexualii trăiau în armonie și respect cu musul­manii din tabără, iar scena în care aceștia țineau umbrele pe ploaie, în timpul ru­gă­ciunii de seară, a rămas de neuitat în is­toria contemporană a omenirii.

Fără să vrea, în urmă cu doi ani, prin reprimarea violentă a protestelor din piața Taksim și din parcul Gezi din Istanbul, Recep Tayyip Erdoğan a pus bazele unei opoziții unite la adresa sa.

Rezultatul alegerilor este important și din perspectiva kurzilor, care, pentru prima dată într-o perioadă extrem de lungă, vor fi reprezentați cu adevărat în Parlament. Dincolo de elementele radicale (milițiile PKK), kurzii formează totuși aproape un sfert din populația țării. Pentru această minoritate, protestele din parcul Gezi au fost un moment de afirmare, în sensul în care reprimarea protestelor a dat celorlalți participanți o doză imediată de oprimare pe care kurzii au îndurat-o atâta vreme. Fără să vrea, în urmă cu doi ani, Erdoğan a pus bazele unei opoziții unite la adresa sa. Da, a durat ceva să se cristalizeze și să aibă rezultate notabile, dar HDP este, în realitate, opera actualului președinte.

La fel ca în parcul Gezi, candidații și sim­patizanții HDP au fost catalogați în cam­panie drept „teroriști, marginali, homo­sexuali și atei“. Tactica de campanie a ex­plodat în așa hal, încât până și cei mai con­servatori kurzi au decis că AKP nu mai e frecventabil. Astfel, HDP a devenit o sinteză a parcului Gezi și, da, s-a născut o nouă Turcie, numai că nu aceea pe care și-o dorea Recep Tayyip Erdoğan. Sunt im­pre­sionat. Din nou.

* www.colintineanu.ro