Ucraina şi credibilitatea internaţională a SUA

Déjà-vu. „La centenarul lui 1914, ne-am trezit dintr-o dată într-o Europă a invaziei, a agresiunii și a amenințărilor masive cu folosirea forței militare“, spune Carl Bildt pe Twitter. „Pacea, iubirea și Woodstock-ul nu au ajuns încă prin partea noastră de lume“, remarca amar în urmă cu câteva zile președintele Estoniei.

Niciuna dintre avertizările făcute de Sta­tele Unite pe parcursul săptămânii trecute la cel mai înalt nivel nu a injectat o doză serioasă de risc în calculele lui Putin față de Ucraina. Mai întâi Susan Rice, consilierul pe pro­ble­me de securitate națională al președintelui Obama, a avertizat Rusia că o in­ter­venție militară ar fi „o gra­vă eroare“. Apoi, chiar pe fondul mobilizării forțelor ruse la granița cu Ucraina, Samantha Power, am­ba­sa­dorul SUA la ONU, a cerut „respectarea suveranității Ucrainei“ și reafirmarea la nivelul Con­siliului de Securitate a anumitor principii de bază, precum „unitatea și integritatea teritorială a Ucrainei“. La câteva ore dis­tanță, Obama însuși aprecia că „orice vio­lare a suveranității și integrității te­ri­toriale a Ucrainei ar fi profund desta­bilizatoare și totodată o încălcare chiar a angajamentelor Rusiei de a respecta drep­tul internațional, independența, su­ve­ranitatea și frontierele Ucrainei“, aver­tizând că o eventuală intervenție militară „va avea costuri“. Este o formulare me­nită a se plia exact pe coordonatele dis­cur­sului pe care Putin însuși l-a folosit, în ide­ea prevenirii unui atac american asupra regimului Assad, perceput atunci ca fiind o acțiune care ar fi dezechilibrat întreg sis­temul dreptului internațional: „deciziile ca­re afectează pacea și războiul ar tre­bui luate doar prin consens. Trebuie să folosim Consiliul de Securitate și credem că păstrarea legii și ordinii în lumea tur­bulentă de astăzi este una dintre puținele modalități prin care să evităm ca re­la­țiile internaționale să alunece spre haos. Legea este lege și trebuie să o urmăm, fie că ne place sau nu“, spunea Putin în editorialul publicat în New York Times în septembrie anul trecut.

Degeaba. Putin și-a văzut ne­stingherit de treabă. Pro­babil că a mizat pe slă­bi­ciu­nea Vestului, dar și pe lec­ția din august 2008, când a înțeles o realitate tristă: „ar fi europenii, cu atât mai puțin americanii dispuși să-și trimită fiii și fiicele să apere Ucraina și Geor­gia? Greu de crezut“, după cum a recunoscut, în memoriile sale, Robert Gates. Urmarea o vedem astăzi în Crimeea. În zadar a amenințat John Kerry cu adoptarea de sancțiuni economice, în­ghețarea activelor oficialilor ruși, cu ac­ti­varea unui boicot comercial și in­ves­ti­țio­nal, cu suspendarea Summitului G8 de la Soci și chiar excluderea Rusiei din for­matul G8: „Este un act incredibil de agre­siune. În secolul XXI nu te poți comporta ca în secolul XIX, invadând o altă țară sub un pretext inventat. (...) Dacă Rusia vrea să fie o țară G8, atunci Rusia tre­buie să se comporte ca o țară G8“.

Obama se află acum în fața unui test de­cisiv de credibilitate. Iar unda de șoc este globală. Să ne amintim că, pe parcursul lui 2013, pe fondul dezbaterii privind in­tervenția în Siria, Administrația Obama s-a prezentat drept apărătoarea normelor și a principiilor pivot ale ordinii internaționale de după cel de-al doilea război mondial. Propria “strategie de securitate” (NSS) a administrației vorbește despre ordinea internațională ca fiind un interes național de cursă lungă pentru SUA. Acum, prin intervenția militară a Rusiei în Ucraina, o normă fondatoare a relațiilor internaționale post-1945 se află sub asalt. În cele din urmă, prin acțiunile sale Rusia violează nu doar suveranitatea Ucrainei, dar și obligațiile pe care le are sub Carta ONU și Actul Final de la Helsinki, ancore esențiale ale sistemului internațional. De aici imperativul unei reacții ferme. Memoria lui 1938 și lipsa de reacție a Ligii Națiunilor redevine actuală: “Este un atac asupra păcii într-o eră în care avem o responsabilitate colectivă pentru meținerea securității și a păcii. (...) Consecințele trebuie să fie foarte serioase pentru ca altfel, în cațiva ani, riscăm să regretăm eșecul de a acționa la fel cum am regretat eșecul de a acționa după Munchen în 1938 și 1939 și cu toții știm ce a urmat după”, a spus Zbigniew Brzezinski într-o intervenție în emisiunea lui Fareed Zakaria de la CNN (Global Public Square).

În sep­tembrie anul trecut, pe scena Na­țiu­nilor Unite, Obama afirma că Statele Uni­te sunt pregătite să folosească forța mi­li­tară pentru a se opune „agresiunii ex­ter­ne împotriva aliaților și partenerilor, așa cum am făcut în timpul Războiului din Golf“. Reasigurările erau adresate statelor din Orientul Mijlociu, în special saudiților și israelienilor, tot mai nervoși față de re­acția ambivalentă, timidă a Washing­to­nului în raport cu Siria și Iranul. Oare ce valoare mai au astfel de reasigurări pentru publicul țintă din Orientul Mijlociu, când garanțiile de securitate colectivă oferite prin Memorandumul de la Budapesta, și in­vocate astăzi de Ucraina, sunt complet ignorate de Moscova? Să ne amintim că garanțiile oferite în 1994 (și care con­fir­mau frontierele Ucrainei) au fost oferite în schimbul renunțării de către Kiev la armele nucleare. Cuvântul dat de SUA și Marea Britanie a contat. Oare ar mai fi în­drăznit Rusia să se aventureze în Crimeea, dacă Ucraina ar fi avut arme nucleare? Avem aici o potențială lecție pentru Ara­bia Saudită. Ucraina devine astfel un test pentru credibilitatea Statelor Unite și a an­gajamentelor sale de securitate globale. Se prea poate ca Susan Rice să fi articulat în con­textul crizei siriene un adevăr cu bă­taie lungă: „alte puncte fierbinți pot fi ge­nerate, dacă beligeranții ajung la con­clu­zia că nu se poate conta pe Statele Unite pentru aplicarea celor mai de bază și mai răspândite norme internaționale“. Cri­za ucraineană, pe fondul unei reacții decisive din partea Vestului, ar putea acum să alimenteze agenda revizionistă a Beijingului, interesat de răsturnarea normelor care guvernează Marea Chinei de Est și de Sud, iar Iranul ar putea să înțeleagă că „normele in­ter­naționale nu prea contează“ (în for­mu­larea fostului asistent special al pre­șe­din­telui Obama, Dennis Ross).

Pe de altă par­te, se redescoperă brusc relevanța NATO, se pune problema capacității si vointei Alianței de a apăra statele baltice, se discută chiar de o “rebalansare” a NATO, dupa modelul pivotului polonez, dinspre Afganistan spre apărarea teritorială. Deja a fost activat articolul 4 al Tratatului de la Washington la cererea Poloniei. Pe termen scurt se impune reasigurarea strategică a statelor plasate pe flancul estic al NATO. Expunerea lor este evidentă. Iar simbolismul unui astfel de mesaj nu poate scăpa lui Putin. Este în general o bună oportunitate pentru redeschiderea unor capitole vechi, neîncheiate, precum corectarea dezechilibrului de putere (achiziții și bugete militare) dintre partea europeană a Alianței și Rusia. Plusând, poate a venit chiar vremea revizuirii la nivelul aliaților a clauzelor Actului Fondator NATO-Rusia care blochează dislocarea unei infrastructuri semnificative a NATO pe flancul estic. Cu alte cuvinte, un pivot intra-regional al NATO, spre Est, așa cum de mult timp propune Wess Mitchell, președintele Center for European Policy Analysis (CEPA) din Washington DC. Acum “rușii testează să vadă cât de departe pot merge”, spune Ivo Daalder, fostul ambasador al SUA la NATO, însă Alianța poate avea un rol decisiv în enunțarea unei foarte necesare “linii roșii”.

Georgia 2008. Ucraina 2014. O certitudine: „Bush l-a privit pe Putin în ochi și i-a văzut sufletul. L-am privit și eu pe Putin în ochi și, exact cum mă așteptam, am văzut un criminal rece, calculat“ (Robert Gates).