Ucraina, cadou de Revelion pentru președintele Putin?

În centrul Kievului se adună trupe speciale ale Ministerului de Interne. Intervenția lor împotriva demonstranților care au blocat zona este așteptată dintr-o clipă în alta.

Simbolul Revoluției Portocalii 2.0 va ră­mâ­ne foarte probabil dărâmarea statuii lui V.I. Lenin din Piața Basarabiei de la Kiev. Du­pă tentativa de la 1 decembrie, când 60 de tineri mascați au eșuat în încercarea de a-l pune la pământ pe Lenin, du­mi­ni­că, 8 decembrie, miliția a re­nunțat la a mai face cor­don în jurul monumentului, astfel că ultima statuie din Kiev a fondatorului statului sovietic a putut fi de­mon­tată de pe soclu, în uralele mulțimii. Este o statuie de granit, montată în de­cem­brie 1946. Statuia a fost trimisă la New York, în 1939, la expoziția universală. Ea a fost realizată din același material din care a fost construit mausoleul lui Lenin din Pia­ța Roșie, de la Moscova. Sculptura are 3,45 m, cântărește nu mai puțin de 7 tone și este făcută din cel mai bun granit de Ca­relia. Lenin din Piața Basarabiei a fost de mai multe ori ținta unor atentate. În iunie 2009, naționaliștii din Partidul Svoboda au tă­bă­rât cu ciocanele pe statuie și i-au spart mâ­na și nasul. Acum, manifestanții l-au de­ca­pitat pe Lenin. Episodul ma­r­chea­ză, apa­rent, victoria unei noi generații de tineri ucraineni asupra moștenirii sovietice.

Ultimii 20 de ani au marcat în Ucraina formarea unei societăţi civile care vrea să renunțe la tra­diționalul balet între Rusia și Oc­cident, purtat pe principiul „mielul blând suge la două oi“. Mutând dis­cuția pe un alt plan, ce se întâmplă acum în Ucraina confirmă faptul că, după epu­i­zarea resurselor moștenite din comunism și în condițiile absenței resurselor ener­ge­tice, principala sursă de supraviețuire este suveranitatea la care puterea renunță pen­tru a obține susținerea Kremlinului. Asta s-a întâmplat cu Belarus și Armenia, care au acceptat o dependență semicolonială de Rusia. În Ucraina, însă, acest scenariu a de­clanșat o explozie politică. Ucrainenii re­ne­gând modelul postsovietic, care și-a epui­zat resursele, și-au legat speranțele de in­tegrarea europeană. Adică, sunt gata să re­nunțe la prerogative ale suveranității în fa­voarea Uniunii Europene, dar nu în cea a Rusiei.

Pentru Kremlin, Ucraina es­te un factor de stabilitate in­ternă a regimului politic. De aici și tentativele de a păstra Ucraina integral sau măcar partea ei estică pe or­bita Rusiei. Chiar dacă Viktor Ianukovici vrea să pa­ră o victimă a lui Vla­di­mir Putin, se pare că el n-a fost niciodată dispus să se îndrepte decisiv în direcția Occidentului. A preferat să na­vigheze între Occident și Rusia, atent ca nu cumva să-și piardă electoratul tra­di­țional, din perspectiva obținerii unui nou mandat de președinte.

Vreme de două decenii, capricioasa Ucra­ină a fost copilul favorit al Occidentului. În anii ’90, Ucraina a fost obiectul unei ma­ri bătălii geopolitice între Vest, condus de SUA, și Rusia. Administrația Obama și-a schimbat abordarea. Alte priorități s-au cristalizat pe agenda de politică externă, Ori­entul Apropiat și Mijlociu, Afganistan, Chi­na. Dosare multe și complicate. Wa­shing­tonul a mizat pe faptul că, pentru opi­nia publică ucraineană, elita politică, oamenii de afaceri, Rusia nu mai este un model atractiv. A intervenit și o „Ukraine fatigue“ la Departamentul de Stat și în Con­gres. Statele Unite au fost dezamăgite de rezultatele politice ale Revoluției Por­tocalii și de regresul democrației din Ucrai­na, tot mai evident după ce Ianukovici a câș­tigat alegerile prezidențiale în 2010.

Uniunea  Europeană avea să pre­ia dosarul ucrainean, însă n-a fost gata să ajute cu adevărat Ucraina. Lipsește voința po­li­tică, nu există un lider eu­ro­pean de anvergură care să impună o altă abordare. Germania, cea mai importantă țară din UE, s-a blocat în dosarul Iulia Ti­moșenko și nu a încercat în mod real să-l in­fluențeze pe Ianukovici și nici să-l sus­ți­nă în fața presiunilor Rusiei. Parteneriatul Estic a fost o inițiativă salutară, însă a fost omorâtă de euro-birocrații de la Bruxelles. A devenit, în timp, cadrul în care UE s-a pu­tut împrieteni cu lideri autoritari, pre­cum Ilhan Aliev, încântați că pot să so­cializeze în companie occidentală selectă, adică exact ce a făcut președintele azer la Vilnius, cu ocazia summitului Par­te­ne­ria­tului Estic.

Susținerea de care se bucură sem­narea Acordului de Asociere în societatea ucraineană a făcut din Parteneriatul Estic ceea ce nu este. Euro-birocrația, Serviciul Eu­ropean de Acțiune Externă, Comisia nu sunt pregătite pentru emoții atât de mari precum cele generate de explozia socială de la Kiev. Pentru Bruxelles, miza Parteneriatului Estic este construirea unei zone de comerț liber, și nu integrarea europeană. Sutele de mii de ucraineni care au ieșit pe străzi au făcut din Vilnius un punct de cotitură, ceea ce nu este.

Acum, în fața liderilor europeni stă ur­mă­toarea dilemă: fie sprijină alegerea eu­ro­peană a unei părți a societății ucrainene, fie se pitesc la umbră și dau de înțeles că UE n-are de fapt nici o ofertă serioasă de făcut Ucrainei, iar marele proiect in­te­gra­ționist al continentului este paralizat. În fond, euro-birocrații de la Bruxelles sunt fericiți cu presiunea Moscovei, care nu fa­ce decât să le acopere pasivitatea și ab­sen­ța unui proiect pentru fostul spațiu so­vie­tic. Ei vor repeta stupid că Par­te­ne­ria­tul Estic nu este îndreptat împotriva Uni­unii Eu­ro-Asiatice, imaginată de Putin, și că ar fi bine să existe pace și prietenie pe pla­netă. Asta, chiar în momentul în care Krem­li­nul își obligă vecinii să facă o ale­ge­re tran­șantă: fie cu Rusia, fie împotriva ei.

Șansa UE ar fi ca state care manifestă o pu­ternică voință de a se implica în spațiul ex-so­vietic, precum Polonia, Suedia, Ro­mâ­nia, Li­tuania, să-și asume această mi­si­une, iar so­cietatea civilă, media să pună pre­­siune pe liderii europeni pentru ca aceș­tia să-și în­toarcă privirile spre Est. UE are în­că ins­trumente puternice de a in­fluența eli­ta ucrai­neană, de a îndepărta un sce­na­riu de con­fruntare majoră, de a-l obli­ga pe preșe­din­tele Ianukovici să ne­go­cieze cu Maidanul.

Înțelege oare UE dramatismul mo­men­tu­lui? Au Berlinul, Parisul, Londra, Roma, Ma­dridul, Haga, Praga, Budapesta lideri po­litici care să întruchipeze forța demo­cra­ției liberale?

Eșecul Maidanului ar putea fi cadoul de Re­velion mult râvnit de Kremlin. Va fi nu doar o înfrângere a Ucrainei, va fi o în­frân­gere a civilizației occidentale. Atunci, Ru­sia nu va mai avea nici măcar un com­petitor virtual cu care să-și măsoare for­țele. Președintele Putin nu va mai avea cu cine să discute. //