Ucraina, testul de maturitate al Poloniei

Mulți observatori ai spațiului central-est-european își pun adesea întrebarea: când, cum și de ce Polonia a devenit statul UE cel mai competent în relația cu Ucraina? În egală măsură, se impune întrebarea de ce este necesară această relație specială cu Ucraina și de ce politica estică a Poloniei a contribuit atât de mult la capacitatea celei din urmă de a-și spori securitatea și rolul de stakeholder al politicilor externe UE în Vecinătatea Estică.

Începuturile relației bilaterale între Po­lo­nia și Ucraina se regăsesc în scrierile lui Jerzy Giedroyć, Juliusz Mieroszewski și re­vista expaților polonezi, Kultura, care pe parcursul a patru decenii de Război Rece au desfășurat un lobby intelectual intens pentru acceptarea granițelor Poloniei, con­form Conferinței de la Ialta (1945) și a exis­tenței Ucrainei ca baraj în fața ex­pan­sionismului rusesc. Astfel, încă din anii ’50 ai secolului XX, intelectualii polonezi din diaspora încercau deja să integreze unele idei din reconcilierea germano-franceză în gândirea politică poloneză.

În egală măsură, o interpretare realistă a po­tențialului Ucrainei ca stat pivot a fost formată atât prin valorificarea experienței istorice a Poloniei ca fostă mare putere, ca­re a împărtășit pentru mai mult de 600 de ani istoria în comun cu ucrainenii, cât și prin pierderea suveranității atunci când Po­lonia a fost eliminată de către Rusia de pe harta politică a Europei pentru 123 de ani. În mod cât se poate de profund, în cul­tura strategică a Poloniei, cele două ex­periențe istorice au contribuit la con­tu­rarea Ucrainei ca un necesar absolut pe har­ta geopolitică a Europei Estice și au mo­tivat Polonia să-și atribuie în mod legitim rolul de locomotivă europeană a Ucrainei, ceea ce a crescut neîntârziat statura Po­lo­niei ca actor de primă ligă pe harta UE.

Totuși, ar fi greșit să credem că re­lațiile au devenit excelente peste noapte. În trecutul celor două țări și mai ales în prima parte a secolului XX, au existat multiple tragedii generate de incapacitatea elitelor de a-și înțelege dezideratele strategice re­ci­proce sau amenințările pe termen lung. Tristele episoade dintre cele două războaie mondiale, cum ar fi războiul polono-ucrai­nean din 1918-1919, masacrele polonezilor din Galiția și Volhynia (1942-1943) sau Ope­rațiunea Vistula din 1947 (expulzarea în URSS sau dispersarea și deportarea ucrainenilor în fostele teritorii aparținând Germaniei) au otrăvit pentru decenii re­la­țiile între cele două națiuni.

Cu toate acestea, imediat după căderea Cor­tinei de Fier și a instituirii celei de-a Treia Republici Polone, relația cu Ucraina a reprezentat una dintre prioritățile po­li­ticii externe a Varșoviei. Chiar dacă, în re­lația cu Ucraina, Polonia a trebuit să ia în con­siderare prezența „neutralizantă“ a Ru­siei în mentalul și retorica strategică ucrai­neană, gradul de apropiere a celor două na­țiuni a devenit o certitudine până la mij­locul anilor 2000. Polonia a profitat în­ce­pând cu mijlocul anilor ’90 și de mo­di­fi­carea opticii SUA asupra Ucrainei, ca re­zul­tat al aderării Ucrainei la Tratatul de Ne­proliferare și renunțarea la statutul de pu­tere nucleară. În același timp, per­so­na­litatea președintelui Kwaśniewski a con­tri­buit la dinamica constructivă a relațiilor cu Ucraina datorită unor politici externe de angajare activă atât pe direcția Kie­vu­lui, cât și pe cea a Moscovei. Practic, pen­tru a se apropia de Kiev, Kwaśniewski a știut mai întâi să asigure și să ajungă la re­conciliere cu Moscova, fluturând intenții binevoitoare și antamând un dialog politic constructiv cu Elțîn. Pe de altă parte, re­la­țiile strânse cu Ucraina nu au permis Ru­siei să joace cartea divizării celor două sta­te vecine, lipsind Kremlinul de unul din­tre instrumentele preferate de manipulare a fostelor periferii imperiale. În mai 1997 Polonia și Ucraina semnează o Declarație Comună asupra Acordului de Re­con­ci­lie­re, care, chiar dacă nu a avut nicio obli­gație juridică, a reprezentat o afirmare mo­rală puternică în sensul apropierii, con­damnând tragediile umane pe care și le-au cauzat ambele țări în trecut și punând punct oricărei speculații despre presupuse revendicări teritoriale reciproce.

Polonia nu și-a uitat niciodată lec­țiile istoriei, în special după integrarea euro-atlantică, și a învățat să privească Ucraina ca pe una dintre garanțiile esen­țiale de securitate. Astfel, cei care au în­drăznit să pună la îndoială probitatea eu­ropeană a Poloniei au fost rapid surprinși de proactivismul Poloniei pe dosarul ucrai­nean al UE, chiar dacă Varșovia nu s-a bu­curat întotdeauna de cea mai binevoitoare primire la Kiev. Prima dintre lecțiile în­vă­țate de Polonia a fost minimizarea trau­melor istorice în relația cu Ucraina. A do­ua lecție ține de capacitatea de a crea in­terdependență la toate nivelurile, în baza le­găturilor istorice și mai ales în pofida ten­dințelor antireformiste sponsorizate atât de oligarhii ucraineni, cât și de sche­mele bizantine susținute de Kremlin. De la legăturile directe între administrații lo­cale la construcția de poduri și puncte de trecere a frontierei sau intense schimburi turistice până la un intens dialog la cel mai înalt nivel, aproape orice ocazie de a relaționa constructiv cu Ucraina a fost utilizată eficient. Axa „invizibilă“ și apa­rent ignorată de ceilalți vecini, Polonia-Ucraina, a fost la baza unuia dintre pre­ceptele fundamentale de securitate ale Po­loniei: independența și integritatea Po­loniei depinde direct de independența și in­tegritatea Ucrainei. Urmând aceeași lo­gică, independența și prosperitatea Po­lo­niei contribuie la consolidarea Ucrainei ca stat și o plasează pe cea dintâi ca cel mai elocvent avocat pentru integrarea trans­atlantică. Cel puțin în acești termeni se purtau discuțiile la nivel geo-strategic la sfârșitul anilor 1990, dar și pe parcursul anilor 2000, atunci când Polonia devenea membru în NATO și UE și își definea un rol în familia euro-atlantică.

Ce a urmat odată cu Revoluția Portocalie din 2004 este bine cunoscut, dar și foarte elocvent pentru rolul Poloniei, acolo unde liderii polonezi făceau echipă cu cei mai înalți demnitari UE și SUA în procesul ne­gocierii pentru soluționarea unui conflict intern cu mare potențial exploziv. Unul dintre atuurile pe care le are Polonia este cunoașterea profundă a elitelor ucrainene și capacitatea de a purta un dialog pe o limbă mai accesibilă cu ele. Ulterior, însă, parteneriatul strategic polono-ucrainean a avut de suferit din cauza incapacității Ucrainei de a crea mai multă coeziune între obiectivele declarate și acțiunile con­crete, ajungându-se ca, spre sfârșitul ani­lor 2000, Ukraïne fatigue, dar și războiul ruso-georgian din 2008 să pună Varșovia în fața unor noi dileme cu privire la in­securitatea potențială ce venea dinspre spațiul postsovietic. Pe de o parte, Polonia începea să cunoască un grad de dezvoltare economic și social nemaiîntâlnit în ultimii 500 de ani (în 2012, Polonia a devenit al doi­lea exportator UE în Ucraina cu bunuri exportate în valoare de 4,1 miliarde de euro), demonstrând capacitate sporită de a atrage Ucraina în UE. Pe de altă parte, Varșovia trebuia să reconcilieze atât răc­ea­la marilor capitale UE față de spațiul post­sovietic, cât și neoimperialismul Mos­covei.

Diferențele de cultură și regim politic au continuat să plaseze Ucraina în afara grupului statelor central-europene (din care Polonia făcea parte) sau baltice, la care aceasta aderase valoric, golind de con­ținut parteneriatul la care Varșovia sperase. Soluția la care a apelat Polonia nu a fost doar una declarată politic și in­di­vi­dual, ci și dezvoltată prin intermediul UE și al marilor capitale interesate să pună cau­za ucraineană în topul priorităților de politică externă ale Bruxellesului. Plasarea Parteneriatului Estic (PaE) pe agenda UE a fost un mare succes al politicii estice a Var­șoviei: fără Ucraina nu ar fi existat PaE, iar fără PaE celelalte state beneficiare – în primul rând Republica Moldova și Geor­gia (dar și state UE ca România, Un­garia, Slovacia) – nu ar fi cunoscut acel grad de europenizare și potențială in­te­grare în UE de care se bucură în prezent.

Lecția ucraineană a Poloniei im­plică o serie de consecințe în pla­nul interacțiunii cu Rusia. Prac­tic, Ucraina și PaE au servit și drept barometru pentru relația cu Kremlinul. Iar dacă, în cazul Ucrainei, Polonia a acționat atât dintr-un sentiment al înrudirii cu spațiul și poporul ucrai­nean, atunci în cazul Rusiei a făcut-o apli­când vechea înțelepciune chinezească: ți­neți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape. Eșecul aparent al Parteneriatului Estic în Ucraina, așa cum se prezintă el în ochii unor lideri europeni, nu se datorează Varșoviei și nici Kievului (care a corectat „greșeala Ianukovici“ prin Euromaidan), ci caracterului antioccidental, dictatorial și imperial al liderilor de la Moscova. Or, la „capitolul rusesc“, testul de maturitate a fost picat nu de Varșovia, ci de Berlin, Londra, Paris și, de ce să nu o spunem direct, chiar de Washington. //