Ucraina: trecut tulbure, viitor incert

Armand Goşu

În 1991, independența Ucrainei a fost o surpriză, atât pentru cancelariile occidentale, cât și pentru lumea academică, universități, centre de expertiză.

Multă vreme Ucraina era considerată un candidat improbabil la statutul de țară-națiune. Un trecut îndepărtat co­mun și unul recent simbiotic au spo­rit confuzia pri­vind iden­titatea națională a ucrai­nenilor. Cearta ru­­so-ucraineană nu pri­vește doar chestiuni la zi, ci și, mai ales, ca­pitole co­mune de is­to­rie mai apropiată sau mai în­depărtată. Sunt ei niș­te ruși mai bru­neți, ca­re vorbesc o ru­să cu ac­cent polonez? Sau sunt o națiune diferită de cea ru­să? În România, în ciuda apropierii geo­gra­fice de acest spațiu, confuzia a fost și mai mare, din cauza absenței ape­ti­tu­lui pentru cunoașterea slavilor de Est și a concentrării atenției de­ci­denților exclusiv pe Republica Mol­dova.

Două națiuni, ucraineană și rusă, își revendică prima formă statală, cea de la Kiev. Au existat două Rus’? La Ki­ev, Rus’ este considerat un stat pro­to-ucrainean din care se alimentează mitologia statului separat de al ce­lor­lalți slavi estici. Traducerea denumirii statului în limba română, Rusia Kie­veană, induce în eroare. Și nu doar în română. De fapt, statul se numea Rus’ și desemna un conglomerat et­nic, din care mai târziu s-au format trei popoare, ucrainean, rus și bi­e­lo­rus. Manualele de is­to­rie națională tipărite la Moscova și la Kiev în­cep cu lecția despre Rus’ Kieveană, pe ca­re și-o revendică am­bele națiuni. Spre de­o­sebire de manualele ru­­sești, care insistă pe uni­­­tatea Rus’, cele ucrai­­nene pun în lu­mină di­fe­ren­țele, epi­soadele con­­flic­tuale din­tre cele trei popoare ale sla­vilor de Est, accentuând faptul că pri­mul stat kievean a fost ucrainean.

Războaiele fratricide, luptele dintre cne­zate au fost generate și de sis­te­mul de succesiune politică. Conflictele nu pot ascunde unitatea acestui spa­țiu al slavilor de Est. Relativa omo­ge­nitate se datorează mai ales absenței fron­tierelor interne, care să împiedice deplasarea popoarelor și diseminarea influențelor culturale. Râul Nipru, cea mai importantă arteră comercială din Europa de Est, parte a drumului „de la varegi la greci“, a contribuit la unirea diferitelor triburi slave într-un singur stat.

Creștinarea Rus’ la 988, în rit bi­zan­tin, ortodox a contribuit la unitatea sla­vilor de Est. În spațiul public se dez­voltă acum un stil comun; bi­sericile sunt construite după rețete bizantine de la Kiev, Novgorod până la Vladimir.

Chiar dacă istoricii ucraineni ar avea dreptate când spun că procesul de for­mare a celor trei popoare ar fi început încă din secolul al VII-lea, decisivă a fost invazia mongolă, căreia Kievul i-a căzut jertfă în 1240. Momentul mar­chează formal sfârșitul Rus’. Încă îna­inte de arderea Kievului, sunt con­sem­nate două centre de putere, unul în Vest, Danilo din Halici, care ne­go­ciază cu polonezii, ungurii și sârbii o cruciadă împotriva mongolilor, alta în Nord, Andrei Bogoliubski, mare cneaz de Vladimir. Cele două centre vor colabora uneori în războaiele îm­potriva mongolilor. Important de re­ținut este faptul că erau două centre, nu unul, iar ambele își revendicau moștenirea Kievului. De ce câștigă nor­dul, Vladimir, competiția cu su­dul, cu Halici? Pentru că teritoriul de astăzi al Ucrainei era în bună parte ocupat de mongoli. Iar nucleul de la care s-ar fi putut reface statalitatea, Galiția, a fost ocupat în anii 1340 de Re­gatul Poloniei. Va urma anexarea Po­doliei în anii 1360. Transcarpatia a intrat în stăpânirea coroanei Sf. Ște­fan. Kiev și Volînia au fost anexate de Marele Ducat al Lituaniei. Pentru mai bine de două secole, cea mai mare par­te a Rus’ de Sud era împărțită în­tre Polonia și Lituania, care s-au aso­ciat prin Uniunea de la Krevo, în 1385.

Vestul Rus’ a păstrat tradiția con­tac­telor cu puterile apusene. Galiția, con­siderată astăzi de unii istorici ca pri­mul „stat național“ ucrainean, avea legături cu Roma, iar în 1253, re­pre­zentanții cneazului Galiției au primit din partea papei o coroană, care mar­ca recunoașterea lui Danilo drept „re­ge al Rus’“, ceea ce asigura supre­ma­ția Haliciului în fața Vladimirului din Nord. Anexarea Galiției de către Po­lo­nia taie legăturile cu restul Rus’. Ast­fel că, refacerea statalității slavilor es­tici începe de unde poate, din Nord-Estul îndepărtat, practic de la pe­ri­feria Rus’, de la Vladimir.

Corect ar fi ca doar după invazia mon­golă să vorbim despre istoria ucrai­neană, și nu despre Rus’. Adică, doar de la mijlocul sec. al XIII-lea. Opinia este răspândită grație scrierilor lui Lev Gumiliov (publicate în tiraje de mi­lioane de exemplare în vremea glas­nosti), cel mai important teo­re­tician al euro-asianismului, care fi­xează apa­riția unui „super ethnos ru­sesc“ du­pă invazia mongolă, ca o sin­teză a ru­șilor, fino-ugricilor și mongolilor.

Ceva comun rămâne totuși, religia or­todoxă. Ea amintește cel mai bine de vechea unitate a Rus’. Însă nu pentru mult timp. Mitropolitul de Kiev, îm­preună cu o bună parte a înaltei ie­rarhii, s-a adăpostit în Est, la Vla­di­mir (1299), apoi la Moscova (1326). Mitropolia și-a schimbat numele, din cea de Kiev, în cea a Moscovei și în­tregii Rus’ (1328). Abia în jurul anului 1400, mitropolitul de Moscova, de ori­gine etnică bulgară, Kiprian, arti­cu­lează ideea că Moscova este suc­ce­soa­rea directă a Kievului. Kiprian știa ce vorbește, simțea competiția dintre di­versele centre ale vechii Rus’; înainte de a fi ales mitropolit de Moscova, slu­jise ca mitropolit de Halici și Lituania. Unitatea ortodoxiei slavilor de Răsărit devine istorie în momentul cuceririi Constantinopolului. Încă din 1448 Mos­cova și-a declarat autocefalia, iar în 1589 va deveni patriarhie. În sud, Grigori este ales mitropolit de Kiev, Ha­lici și toate Rus’-iile în 1458, păs­to­rindu-i pe ortodocșii din Regatul Po­loniei și Marele Ducat al Lituaniei.

Nu doar Marele Cnezat al Moscovei pre­tindea la statutul de succesor al Rus’ Kievene, ci și Polonia, iar din 1569 Rzeczpospolita. Polonezii erau foar­te activi în acest spațiu, rezul­ta­tele fiind pe măsura resurselor in­ves­tite. Au integrat nobilimea locală ru­teană. Ca întotdeauna, elitele se acli­ma­tizează mai repede, nobilii ucrai­neni re­nun­țând la ortodoxie. În 1606, din cei 29 de membri ruteni ai Se­na­tului po­lo­nez doar unul mai era or­to­dox, res­tul: 21 catolici și 7 protestanți. //

Între Polonia, Rusia și Austria

Chiar dacă ucrainenii n-au avut un stat propriu, istoria lor se împletește cu cea a Europei Centrale, marcând-o într-un fel decisiv până astăzi.

Relativa toleranță față de ortodocși n-avea să dureze. Sigismund III de Waza, rege al Poloniei și mare duce al Lituaniei (1587-1632), influențat de Contrareformă, inițiază valuri de persecuții împotriva ortodocșilor ruteni. Aflat sub presiunea polonezilor, clerul rutean a fost forțat să accepte în 1595 Uniunea de la Brest, care a pus bazele Bisericii Greco-Catolice Ucrainene. Ruptura de Patriarhia de la Constantinopol și Unirea cu Roma a avut două consecințe: a oprit persecuțiile lui Sigismund III de Waza împotriva rutenilor; a spart în două – greco-catolică și ortodoxă – unitatea de religie a ucrainenilor, pentru că Unirea cu Roma n-a fost acceptată de către întregul cler rutean. Pe teritoriile ucrainene aflate în stăpânirea Poloniei au fost reluate presiunile împotriva ortodocșilor, care vor înceta doar odată cu dispariția Poloniei, prin succesivele împărțiri între vecinii mai puternici.

În Est, în provinciile anexate de Rusia, începând cu 1654 și până la 1795, populația va reveni la ortodoxie. Nu în totalitate. Catolicii și greco-catolicii nu au fost supuși inițial presiunilor. Atitudinea Rusiei față de greco-catolici s-a schimbat radical odată cu revoluția poloneză din 1831, susținută masiv de către biserică. Din 1833 a început dezmembrarea vechilor parohii greco-catolice. Sinodul de la Poloțk, din 1839, ținut sub conducerea episcopului Semașko, consfințește dizolvarea Bisericii Greco-Catolice din Imperiul rus și transferă toate proprietățile Bisericii Ortodoxe Ruse. Peste 7 milioane de greco-catolici au devenit atunci ortodocși.

În provinciile anexate de Austria, comunitățile ucrainene au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Mitropolia din Lviv devine Arhiepiscopie de Kiev, Halici și a tuturor Rus’-iilor. Viena scade influența polonezilor în Biserica Greco-Catolică, pe care aceștia o controlaseră până atunci. La Viena s-a înființat un mare seminar uniat, austriecii au încurajat formarea unei burghezii rutene și au contribuit decisiv la formarea unei elite naționaliste. Socoteala austriecilor era destul de simplă: ridicându-i pe ucraineni, Viena crea o pondere la pretențiile polonezilor.

Istoria ucrainenilor a intrat într-un ciclu dramatic odată cu izbucnirea, acum 100 de ani, a primului război mondial. Împărțite între Rusia și Austro-Ungaria care s-au aflat în tabere opuse, provinciile ucrainene au fost teatru de război, suferind distrugeri materiale și pierderi umane considerabile. Odată cu revoluția din februarie 1917, care a marcat prăbușirea Imperiului rus, începe prima tentativă de formare a unui stat modern ucrainean, denumit Republica Populară Ucraineană. Fondatorii nu se gândeau la independență, ci la formarea unei federații cu noua Rusie, democratică. Slăbiciunile guvernelor succesive Kerenski și mai ales lovitura de stat a bolșevicilor i-au radicalizat pe ucraineni. În iunie 1917, Kievul proclama autonomia și controlul asupra a 5 foste gubernii: Kiev, Chernihiv, Poltava, Podolia și Volînia. Abia la 28 ianuarie 1918, după ce intrase de facto în stare de război cu Rusia bolșevică, Ucraina și-a declarat independența, controlând un teritoriu extins acum la 9 gubernii (la cele menționate se adaugă Harkov, Ekaterinoslav, Herson și Taurida).

Republica Populară era mai degrabă o construcție virtuală, Kievul n-a reușit niciodată s-o consolideze. De altfel, autoritățile nu controlau marile orașe, în care acționau nestingherite bande de bolșevici. Abia ce a fost declarată independența, că bolșevicii au și alungat conducerea republicii din Kiev. Trupele germane, după Brest Litovsk, vor restaura Republica Populară în martie 1918, dar în granițele prevăzute de tratatul de pace. Înființat în aprilie, Hatmanatul, în frunte cu Skoropadski, a supraviețuit doar până în decembrie.

Al treilea stat ucrainean s-a numit Republica Populară Ucraineană de Vest și controla estul Galiției, Transcarpatia și Bucovina. Și această structură a avut o viață foarte scurtă, pierzând teritoriile revendicate. În câteva zile de la înființarea ei, Polonia și-a declarat independența, urmată de Cehoslovacia. Galiția și Volînia au mers la Polonia, Transcarpatia la Cehoslovacia, iar Bucovina la România. Între 1918 și 1922, când se formează URSS, istoricii numără nu mai puțin de 12 războaie pentru Ucraina, de la cel al bolșevicilor împotriva primei Republici Populare (decembrie 1917 - februarie 1918), până la campania generalului Wrangel din Crimeea (martie – noiembrie 1920) și la războiul Poloniei și Ucrainei împotriva Rusiei bolșevice (vara - toamna 1920).

Între 1917 – 1922, Ucraina a fost cel mai important teatru de război. Atât gărzile roșii, cât și cele albe au încercat să refacă vechiul imperiu pornind din Ucraina. Rusia bolșevică a avut câștig de cauză. O mare parte a Ucrainei, pe care a botezat-o republică sovietică, a fost inclusă în Uniunea Sovietică, încă din decembrie 1922, de la înființare. //

De la Războiul Civil la Euro-Maidan

Miza a ce se întâmplă astăzi la Kiev nu e doar Ucraina. E o miză mult mai mare, este chiar Rusia.

Războiul Civil din Rusia bolșevică a lăsat o amprentă de neșters asupra Ucrainei, în special, și asupra întregii Uniuni So­vietice. Violența, suspiciunea, metodele de comandă din armată transferate în ad­ministrația civilă, rolul excesiv al ser­viciilor secrete, până la elita care a con­dus URSS până în vremea lui Leonid Brej­nev, toate provin din vremea Războiului Civil. Din cele șapte milioane de pierderi umane înregistrate, mai mult de ju­mă­tate s-au produs pe teritoriul Ucrainei. Aici s-au desfășurat mari lupte, tot aici s-au răspândit cele mai înfiorătoare epi­demii, aici violența împotriva populației civile n-a avut nicio limită.

Cele aproape șapte decenii cât Ucraina s-a aflat în granițele Uniunii Sovietice au pus la grea încercare națiunea ucrai­nea­nă. Foametea din Ucraina, 1932-1933, despre care istoricii ucraineni afirmă că a fost un genocid etnic, care a făcut mi­lioane de victime, este de un deceniu mo­tiv de dispută între Kiev și Moscova.

În plan religios, dacă perioada interbelică s-a remarcat prin presiuni ale polonezilor împotriva rutenilor uniți, soldate cu po­lonizarea clerului, cu blocarea sau amâ­narea intrării în Polonia a episcopilor ucrai­neni din America, după al doilea răz­boi mondial, regimul sovietic desființează brutal Biserica Greco-Catolică și-i trans­feră proprietățile Patriarhiei Moscovei. Mulți preoți greco-catolici au slujit în ile­galitate timp de decenii, Biserica din ca­ta­combe fiind susținută activ de dias­po­ra ucraineană creată de emigrațiile în masă de după 1870 și mai ales la sfâr­șitul celui de-al doilea război mondial. Mai ales în Vestul Ucrainei, care a cola­bo­rat cu naziștii, au avut loc deportări în ma­să în iarna 1944-1945. Într-un lagăr din Siberia este trimis și mitropolitul Iosif Slipîi, împreună cu alți 9 episcopi greco-catolici, ca și alte sute de preoți. Doar în Lviv au fost arestați în câteva zile peste 800 de preoți și trimiși în Siberia. În ciu­da presiunilor, greco-catolicii ucraineni au supraviețuit, reapărând la lumină oda­tă cu reformele lui Gorbaciov. Astăzi, uniții reprezintă circa 8% din totalul populației Ucrainei. Nu întâmplător, încă de la începutul Euro-Maidanului, preoții greco-catolici au fost prezenți, exemplul fiind urmat și de reprezentanții altor con­fesiuni.

Perestroika și glasnosti au oferit na­țio­naliștilor ucraineni prilejul de a relua opera de redeșteptare națională, al cărei centru a devenit Galiția. De altfel, Miș­carea Populară Ucraineană (Narodnîi Ruh Ukrainî), fondată în 1989, în ciuda boi­co­tului la care a fost supusă, a obținut un sfert din locurile Sovietului Suprem la ale­gerile din martie 1990. I-au înlăturat pe comuniști din administrația locală, au câștigat funcția de primar în orașe im­portante, inclusiv în capitala Kiev. To­tuși, Ruh n-a rivalizat niciodată ca forță și determinare cu mișcările naționale din Țările Baltice sau Caucaz, de pildă. De alt­fel, blocarea mesajului naționaliștilor ucrai­neni a fost prioritară pentru puterea sovietică. Secretarul cu ideologia, Leonid Kravciuk, a fost ales președinte al So­vietului Suprem de la Kiev, tocmai pen­tru că ținea piept deputaților Ruh. De alt­fel, Kravciuk, după un viraj ideologic spec­taculos, a și fost ales primul preș­e­dinte al Ucrainei, la 1 decembrie 1991, ocazie cu care peste 90% au votat la re­fe­rendum pentru independența Ucrainei. Câteva zile mai târziu, președinții Rusiei, Belarusului și Ucrainei, cele trei națiuni ale slavilor de Est, au desființat Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Sta­telor Independente.

În cei 22 de ani de independență, relația cu Rusia s-a dovedit a fi unul dintre cele mai complicate examene pe care le are de dat Ucraina. Nici măcar în vremea lui Boris Elțîn, mult mai deschis la minte și înconjurat de reformatori educați în Oc­cident, care gândeau în alte paradigme decât cele de secolul XIX, relațiile dintre Kiev și Moscova n-au fost lipsite de ten­siuni. Arsenalul nuclear, flota rusă, Cri­meea, drepturile consistentei minorități ruse din Ucraina, retransmiterea pos­tu­rilor rusești de televiziune și radio, toate acestea și multe altele au fost dosare sensibile, unele nici până astăzi definitiv rezolvate. După venirea lui Putin la Krem­lin, în anii 2000, tonul Rusiei la adresa Ucrainei s-a înăsprit considerabil. Ten­siunea s-a simțit mai întâi în rescrierea is­toriei. De acolo s-a extins pe teren, du­când la grave crize europene în apro­vi­zionarea cu gaz a unor țări UE.

Printre geopoliticieni există convingerea că viitorul Euro-Asiei se decide acum, în Ucraina. Rusia nu va putea reface im­pe­riul fără Ucraina, spun mulți. Cu atât mai bine, atunci va fi obligată să facă re­forme. Cu actualul lider de la Kremlin re­formele vor întârzia. Din păcate, Rusia nu are prea mult timp la dispoziție. Vi­rajul Ucrainei spre Occident ar putea tre­zi Rusia din visurile euro-asiatice. Miza a ce se întâmplă astăzi la Kiev nu e doar Ucraina. E o miză mult mai mare, este chiar Rusia. //