Pe aceeași temă
O victorie naționalistă în referendumul scoțian ar fi fixat un precedent stimabil și ar fi pus Europa în fața unui dezastru.
Nimic mai apretat decât lașitatea politică în forme recente. Iată-l pe Alex Salmond, lider al mișcării pentru independența Scoției, declarându-se copleșit de splendoarea democrației după referendumul care a blocat secesiunea (55%-45%) și a salvat Marea Britanie. Pentru Salmond, apostol al socialismului și întrupare nordică a neuitatului Hugo Chavez, referendumul a dat un exemplu strălucit: scoțienii au avut o conversație (știut fiind că altfel stau muți) și au votat în masă întărind democrația locală. Sub acest clișeu se ascunde unul dintre cele mai joase momente ale democrației britanice.
Democrația citată festiv de Salmond presupune, măcar în fundal, onoarea personală a liderilor. Un șef de guvern învins clar, acasă, într-un referendum organizat și propagat furios de propria administrație ar fi trebuit să ia calea codrului. Adevărat, Alex Salmond a renunțat la funcțiile de conducere, dar nu înainte de a se martiriza, lăsând moștenire celor ce vin visul la independența Scoției. E exact punctul pe care, în grabă, prea puțină lume l-a pus sub semnul întrebării: în fond, de unde și până unde independența Scoției?
Scoția și Anglia sunt legate printr-un Act de Uniune ratificat de cele două parlamente acum 300 de ani. Evident, scoțienii și englezii au istoriii separate, dar convergente. Din ele s-a născut, după valuri de violență și contagiune culturală, o istorie comună. Proiectul declanșat în 1707 a avut efecte imediate. Splendidul „iluminism scoțian“, dominat de figurile unor David Hume, Adam Smith, James Watt, Sir Walter Scott și Thomas Carlyle, e un exemplu rar de explozie culturală subsumată de uniune politică. Regii scoțieni ai Casei Stuart au domnit și în Anglia, iar, mai aproape de noi, șapte prim-miniștrii britanici au venit din Scoția (ultimul, Gordon Brown). Istoria convergenței anglo-scoțiene nu e o idilă. Războaiele, invaziile și persecuțiile religioase reciproce au înecat în sânge etape lungi. Însă cine caută în aceste orori încrucișate temeiuri prezente pentru independența Scoției riscă să rămână acolo sau să se întoarcă însoțit de un resentiment artificial.
|
Susţinători ai independenţei Scoţiei, dezamăgiţi de rezultatul referendumului din 18 septembrie |
Nu există argumente istorice vii în campania pro-independență scoțiană și nici nu era de bănuit așa ceva în vremuri care se proclamă post-istorice. În măsura în care ating istoria, temele de campanie vin, astăzi, dintr-o consultare rapidă pe Google, un concert rock și câteva pastile colorate. Dar, mai presus decât orice, din vorbe. Acolo unde naționalismul a dat marile mișcări politice ale secolului trecut a apărut o industrie nouă: localismul sau autonomismul sau secesionismul sau cum se va mai fi numind arta de a pune comunități subnaționale la dispoziția unui demagog local.
Singurul element în dispută al relației anglo-scoțiene e dezvoltarea. Mereu mai săracă și mai în urmă, Scoția a fost mai întâi dominată și apoi subvenționată de o Anglie modernă și avansată. Cu o populație care dă 85% din totalul britanic și cu o economie care depășește de multe ori restul combinat, Anglia a devenit puterea directoare a Marii Britanii. În Scoția, asta a însemnat deplasarea politică spre stânga. Ruptura a devenit agresivă în anii de expansiune ideologică și economică engleză din perioada Margaret Thatcher. Stânga scoțiană a devenit resentimentară. Laburiștii au devenit un partid în esență scoțian (adică, la fel ca PSD și UDMR, partide dependente de și interesate să susțină un bazin electoral plasat în afara dezvoltării).
La capătul acestei descrieri sumare, un lucru e clar: dorul de independența scoțiană nu e un produs istoric, ci o temă politică. Și nu neapărat o temă politică locală.
Din Scoția până în Italia, Europa e presărată cu arii seismice animate de mișcări și politicieni care cer autonomia în grade diferite. În toate aceste cazuri, autonomia sau independența sunt noul instrument politic folosit de grupuri în căutare de avantaje și autoritate politică. Încurajați de doctrina stupidă a multiculturalismului și a identității la purtător, politicieni locali au înțeles că au în mână instrumentul care le poate da puterea. În spatele fiecărei mișcări autonomiste se află invariabil un grup de politicieni care incendiază demagogic electoratul și caută puterea cu un cinism incomparabil superior centrului opresor pe care îl denunță. Particularismul scoțian, catalan, secuiesc sau flamand nu e decât formula de acces politic a unor demagogi care au învățat să se înfășoare în frustrări locale. Avantajul e legalismul de aparență democratică. Europa demagogilor nu poate folosi drept precedent anexionismul militar cu care Putin inventează republici autonome. Însă poate construi pe baza logoreelor autonomiste dublate de proceduri democratice. Din acest motiv, o victorie naționalistă în referendumul scoțian ar fi fixat un precedent stimabil și ar fi pus Europa în fața unui dezastru.
Deocamdată Marea Britanie e teafără, dar criza e declarată. Un edificiu care a funcționat bine 300 de ani e fisurat de ambițiile clicilor locale care au înțeles că declinul marilor valori comune și apariția autonomismului le dau o pâine și un electorat de mâncat. Lecția e valabilă pe tot cuprinsul Europei. Faza următoare se poate juca la nivel de capitală, oraș, sector și scară de bloc. La ora aceea, Europa va fi de mult o amintire. //
CITIŢI ŞI
