Pe aceeași temă
Cu cateva minute inainte de sfarsitul anului 2007, autoritatile de la Chisinau au surprins printr-un gest fara precedent: expulzarea unor preoti romani, apartinand de Mitropolia Basarabiei, parte a Patriarhiei Romane, pe motivul lipsei unor acte care sa dovedeasca sederea legala pe teritoriul Republicii Moldova. Patriarhia Romana a reactionat nu printr-un comunicat de presa, ci prin vocea purtatorului de cuvant, care a oferit agentiilor de presa o declaratie, rectificata la interval de cateva ore. Peste cateva zile, MAE roman a reactionat printr-un comunicat extrem de laconic, in care afirma ca este dreptul fiecarei tari sa actioneze cum crede de cuviinta, dar ca asemenea gesturi in perioada sarbatorilor sunt neobisnuite. Cu alte cuvinte, cei indreptatiti sa reactioneze au fost oarecum prinsi pe picior gresit, nu au avut toate datele de pe teren, nu se asteptau la un asemenea gest. Sesizand relativa deruta de la Bucuresti, presedintele Voronin a continuat politica de expulzari cu alti preoti, comunitatea locala din Cahul a protestat, presa romaneasca a inceput sa acorde atentie evenimentelor. In prezent, ritmul expulzarilor si al amenintarilor cu expulzarea pare a fi incetinit - probabil datorita aplicarii de catre autoritatile de la Chisinau a bine cunoscutei tactici de "adormire a vigilentei dusmanului de clasa".
Ce ratiune a impins regimul Voronin sa recurga la asemenea masuri? La prima vedere, expulzarea preotilor romani este catalogata drept o reactie la reactivarea de catre BOR a trei eparhii pe teritoriul Republicii Moldova, gest care a fost sanctionat de Patriarhia Rusa, la inceput printr-o pozitie cvasioficiala, apoi din ce in ce mai categoric, dupa condamnarea actiunii BOR de catre patriarhul Pavle al Bisericii Ortodoxe Sarbe (dovada a unor solidaritati interortodoxe de la care BOR a mai fost exclusa si cu care s-a mai confruntat in trecutul recent). Potrivit acestei interpretari, Voronin joaca un rol important intr-o disputa doar aparent de jurisdictie canonica intre cele doua Patriarhii, care are in realitate implicatii politice inca nedescifrate pe deplin. Un alt argument pentru aceasta interpretare este dat de afirmatiile lui Voronin cuprinse intr-o scrisoare expediata tuturor sefilor de stat din Uniunea Europeana, in care Mitropolia Basarabiei este acuzata de imixtiuni in Republica Moldova si considerata ca fiind cauza tuturor deficientelor regimului de la Chisinau. Existenta acestei scrisori nu a fost facuta publica de catre Presedintia Republicii Moldova, ci ea a fost dezvaluita in interviul cu Oleg Serebrian publicat pe portalul de stiri www.presa.md. Secretomania acestui demers intareste ipoteza unei aliante obscure a liderului de la Chisinau cu patronii sai spirituali de la Moscova. In fine, argumentul cel mai puternic in favoarea acestei interpretari este dat de recenta vizita a presedintelui Voronin la Moscova, cu scopul de a primi un premiu pentru consolidarea unitatii popoarelor ortodoxe si pentru a se intalni cu patriarhul Aleksei. Aceasta cheie de interpretare are meritul de a oferi explicatii cauzale unor evenimente care s-ar afla, la prima vedere, in stransa conexiune.
Nu intotdeauna cea mai la indemana interpretare a evenimentelor este si cea corecta. Sa incercam a descifra aceste evenimente si altfel, pornind de la intrebarea: este Voronin un dusman declarat al influentei ortodoxiei romanesti in Republica Moldova, de pe pozitiile unui aparator al identitatii religioase si a unui alt tip de apartenenta canonica a ortodocsilor care sunt cetateni ai Republicii Moldova? Raspunsul nu poate fi decat negativ: Voronin nu s-a declarat vreodata ca fiind religios in tot timpul activitatii sale politice. Presedintele Republicii Moldova este mai degraba un liber cugetator de tip Ion Iliescu sau Milosevici: nu are sentimente religioase, dar, daca cei pe care ii conduce au, poate sa creeze aparenta ca face parte din aceeasi categorie cu ei. Anul trecut, cand s-a pus problema unei noi Legi a cultelor in Republica Moldova, Voronin s-a remarcat prin tacere. In timpul procesului de la CEDO intre statul moldovenesc si Mitropolia Basarabiei, Voronin a sustinut pozitia statului pe care il reprezinta, fara prea multa convingere, fara a invoca argumente de natura religioasa si fara a fi atent la principiul separarii Bisericii de stat. Intr-un cuvant, presedintele Voronin a speculat de aceasta data din punct de vedere politic un conflict de jurisdictie canonica (asemenea conflicte sunt, din pacate, frecvente in ortodoxie si sunt exploatate politic, insa cu mai multa subtilitate si precautie decat in cazul de fata). Initial, aceasta miscare de bandwagoning a lui Voronin la pozitia Mitropoliei Moldovei nu a fost foarte mult pe placul Moscovei (dovada, lipsa unei reactii de sustinere); treptat insa, in sfere inalte s-a ajuns la concluzia ca este mai bine ca un om politic sa fie port-drapelul unei lupte de pe urma careia pot profita la o adica atat puterea laica, cat si cea ecleziastica de la Moscova. Astfel, Voronin s-a transformat fara a-si da seama (pentru a cata oara?) intr-un instrument util. Numai ca cei care au nevoie de un asemenea instrument cunosc mult mai bine felul in care complicata relatie intre religie si politica poate fi pusa in valoare sau conservata pentru timpuri mai prielnice, in functie de context. Presedintele Voronin are o viziune mai simplista asupra acestei relatii: nu exista nicio diferenta intre diplomatii si preotii romani, toti slujesc aceeasi putere politica ostila regimului de la Chisinau, ceea ce inseamna ca toti trebuie expulzati. Este exact felul in care regimurile comuniste intelegeau sa persecute religia, nu pe motivul diferentelor de convingeri, ci din cauza falsului semn al egalitatii pus intre influenta religiei si cea a politicii in spatiul public.
Este foarte posibil ca Voronin sa joace in aceasta pozitie de contestatar al ortodoxiei romanesti ultimul sau rol de actor secundar, supravietuitor al glorioasei trupe de teatru sovietice. In mod firesc, consecvente ecleziologiei ortodoxe, niciuna dintre cele doua Patriarhii nu ar dori sa-si argumenteze pozitia intr-o disputa canonica prin intermediul unui lider politic neangajat religios. Asistam la o secventa infinitezimala din trasarea perpetua a unor linii de demarcatie in cadrul ortodoxiei, linii care n-au avut niciodata rolul de a-i separa pe unii credinciosi de altii. Vor urma, cu siguranta, si alte asemenea secvente, dupa cum si alti actori distribuiti in roluri minore vor crede ca pot face miracole pentru supravietuirea lor prin politizarea vietii religioase. O atitudine care este la indemana mai cu seama in cazul unor state slab articulate identitar, precum Republica Moldova.
