Pe aceeași temă
„Unul dintre succesele secolului trecut constă în pacificarea Europei după secole de războaie dezastruoase. Dar cred că am atins un punct de inflexiune, în sensul în care s-a mers prea mult în această direcţie. Demilitarizarea Europei s-a transformat dintr-o binecuvântare a secolului XX într-un obstacol în calea unei securităţi durabile în secolul XXI. Slăbiciunea poate fi o tentaţie pentru calcule eronate şi agresiune.“ (Robert Gates).
Întâlnirea de la Deauville, de la începutul săptămânii trecute, pare să capteze simbolic spiritul epocii în care trăim. Cu alte cuvinte, Zeitgeist-ul de dinaintea summitului din noiembrie, de la Lisabona, care anunţă o reevaluare a rolului NATO în arhitectura de securitate a continentului. Dar de ce această nevoie de a evita formatele instituţionale consacrate, preferându-se în locul lor o cină privată? Totul capătă aparenţa unei întâlniri între acţionarii cheie din board-ul virtual al securităţii europene.
Pe fond, este imposibil să nu observăm cât de mult s-a schimbat atmosfera dintre statele europene şi Moscova. Cu numai doi ani în urmă, când tancurile ruseşti intrau pe teritoriul Georgiei, devenise un consens tacit să vorbeşti despre imposibilitatea continuării relaţiilor cu un stat care aplica paradigma de secol XIX a politicii de putere.
Astăzi, nu doar că se revine la „business as usual“, ci se face totul pentru a aduce Moscova cât mai aproape de Europa. Spre exemplu, la Deauville s-a vorbit de o agendă comună tot mai cuprinzătoare, de consolidarea unui parteneriat pentru modernizare, de un regim de călătorie fără vize şi chiar de viziunea strategică a unui spaţiu comun fondat pe „valorile democraţiei, domnia legii şi pe libertatea circulaţiei pentru oameni, bunuri, servicii şi capital“. Şi toate acestea în ciuda faptului că tensiunile acumulate în Caucaz nu au fost niciun moment îndepărtate, poate cel mult îngheţate. În tot acest timp, elitele europene se confruntă cu aceeaşi Rusie care afirmă legitimitatea doctrinei Medvedev (cu intervenţionismul său explicit în străinătatea apropiată şi considerată drept sfera sa privilegiată de influenţă). Mai mult, Moscova continuă să rămână în afara Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.
Pe de altă parte, Deauvilleul developează un curent tot mai important - schimbarea la faţă a elitelor europene. Elitele anilor 90, care au asigurat, în mare măsură, energia vitală şi motorul simbolic din spatele valurilor succesive de extindere ale comunităţii euroatlantice, s-au retras în cărţile de istorie. Ceea ce vedem astăzi este ascensiunea unei noi generaţii de lideri. Experienţa lor formativă este mai puţin legată de memoria Războiului Rece, cât de succesul şi maturizarea construcţiei comunitare. În centrul universului lor stă mai puţin NATO şi mai mult Uniunea Europeană. O distincţie importantă între cele două generaţii este că cea dintâi a ajuns în prim-plan în plină epocă unipolară, în contextul unei puteri americane aflate la apogeu, pe când astăzi sentimentul este acela al unei dezangajări treptate a Statelor Unite şi că ne îndreptăm chiar spre o Europă postamericană.
Atunci, America era văzută ca o putere europeană full-time; acum este cel mult un actor part-time. În plus, coşmarul colectiv al elitelor europene recente nu pare să fie Rusia, ci prăbuşirea pieţelor, eşecurile statului social, căderea burselor. Pe scurt, în cuvintele unui raport lansat săptămâna trecută de către un influent think-tank din Bruxelles (European Council on Foreign Relations), imaginarul elitelor recente este dominat de temeri postmoderniste. Resortul lor nu este geopolitic, cât mai ales economic şi social: „elitele UE tind să perceapă securitatea prin ochii companiilor de asigurări, mai degrabă decât prin cei ai planificatorilor militari. Ele consideră pacea ca pe un dat natural şi gândesc în termeni de riscuri, în loc de ameninţări“.
Aşadar, către ce se îndreaptă NATO? Putem oare identifica un rol predilect pentru Alianţă după Afganistan? Chiar dincolo de reafirmarea articolului 5, care rămâne esenţa Tratatului de la Washington? Dimensiunea centrală a Conceptului Strategic din 1999 a fost dată de operaţiunile de răspuns la crize similare celor care au devastat Balcanii pe parcursul anilor 90. Acum, o temă tot mai prezentă pe culoarele cartierului general al NATO din Bruxelles, dar şi la nivelul Staffului Militar al UE este protecţia „bunurilor comune globale“ (marea, aerul, spaţiul virtual sunt „bunuri“ pe care le folosim şi le accesăm cu toţii - indivizi, corporaţii, state). Dacă pornim de la premisa că centrul nervos al societăţilor europene tinde să fie identificat cu prosperitatea lor economică, atunci orice ameninţare de securitate care ar putea afecta sau tulbura echilibrul societal devine o preocupare şi pentru Alianţă. În avanpremiera redactării Noului Concept Strategic, preocupările dominante de pe agenda NATO sunt mai puţin orientate către Est şi mai mult către apărarea cibernetică, securizarea infrastructurii de transport energetic, protecţia rutelor maritime.
Reprezentate în plan simbolic, bunurile comune globale sunt „arterele“ care asigură „circulaţia“ economiei globale şi de care depinde însăşi bunăstarea Vestului. Sunt puţini cei care asociază existenţa produselor din supermaketuri, energia care alimentează casele, automobilele şi industriile comunităţii euroatlantice cu libertatea mărilor. În secolul XIX, amiralul Alfred Thayer Mahan vedea marea ca fiind „o imensă autostradă, un larg spaţiu comun“, care pune în mişcare comerţul global. Atunci, dar mai ales astăzi, o condiţie esenţială trebuie asigurată: libertatea de mişcare în acele zone vitale considerate a fi autostrăzile economiei globale. Spre exemplu, economia Marii Britanii depinde în proporţie de 90% de transportul maritim. La fel şi SUA. Până de curând, nimeni nu avea capacitatea de a ameninţa libertatea mărilor. Însă, astăzi, vedem cum tot mai mulţi actori cu agende potenţial anti-statu-quo, precum Iranul, China, dar şi India, au dezvoltat capacităţi „anti-acces“. Mai mult, se estimează că este o chestiune de câţiva ani până când aceste tehnologii asimetrice vor fi comercializate pe piaţa neagră şi vor intra în dotarea reţelelor de crimă organizată şi a terorismului internaţional. Oare cât de SF este scenariul unor drone teroriste care ameninţă libertatea marilor reţelele de infrastructură energetică sau, direct, chiar oraşele Europei?
Problema este că, în ultimii 20 de ani, armatele NATO s-au pregătit generic pentru operaţiuni expediţionare continentale: fie pentru misiuni de gestiune a crizelor (ca în Balcani), fie pentru misiuni de stabilizare în afara spaţiului euroatlantic (după modelul celor din Irak şi Afganistan). Dimpotrivă, investiţiile în capacităţi maritime de descurajare s-au aflat mereu pe ultimul loc, atingând un nivel de avarie. Chiar săptămâna trecută, guvernul conservator de la Londra a anunţat reduceri masive ale capacităţilor convenţionale ale armatei britanice (în special tancuri şi piese de artilerie) şi a anunţat retragerea, până în 2020, a celor 10.000 de militari încă staţionaţi în bazele din vestul Germaniei. Toate acestea pentru a achita nota de plată a două portavioane ultimul răcnet. Pe de altă parte însă, într-o Europă dominată de elite cu o agendă de securitate postmodernistă, cu bugete ale apărării în cădere liberă, nimeni nu mai pare preocupat de conservarea unui portofoliu clasic de descurajare. Oare este înţelept? Poate merită să reflectăm cu toţii la avertismentul lui Robert Gates. //
Taguri:
postmodernism, NATO, Uniune4a Europeana, Tratatul Fortelor Conventionale, Noul Concept Strategic.
