Pe aceeași temă
După luni de ezitare şi inconsecvenţă faţă de valul de revolte care a schimbat, poate pentru totdeauna, faţa Orientului, a venit şi replica Administraţiei Obama.
Resetarea Americii cu lumea arabă
Într-un discurs simbolic, numit de unii comentatori şi „Cairo 2“, liderul lumii libere a dat tonul unui nou capitol în politica externă americană. Într-un fel, asistăm la apusul momentului istoric inaugurat de atacurile de la 11 septembrie 2001. Ingredientele care au marcat decisiv imaginarul extern al Statelor Unite pe parcursul deceniului trecut, Afganistanul, Irakul, Osama Bin Laden, Al Qaeda sunt secvenţial lăsate în urmă, „uitate“. Este un discurs al rupturii şi, în egală măsură, al resetării. Al alinierii Americii cu „puterea celor fără de putere“, într-un marş triumfalist al autodeterminării.
Deşi un discurs despre Orientul Mijlociu, personajul central nu este, aşa cum ne-am aştepta într-o lectură convenţională, Israelul – aliatul pivot al Washingtonului, în regiune. Ci despre demnitatea strivită, călcată în picioare a unui om simplu, a unui tânăr vânzător ambulant tunisian – Mohammed Bouazizi – care, la 17 decembrie, a fost devastat de faptul că poliţia i-a confiscat marfa. Nefiind ascultat de autorităţi şi în semn de protest pentru nedreptatea îndurată, vânzătorul şi-a dat foc în faţa guvernului provincial. Uneori, asemenea bătăilor insesizabile ale aripilor de fluture care se transformă în tsunami, acţiunile unor oameni mărunţi dezlănţuie adevărate cutremure (geo)politice. Pentru Obama, Mohammed Bouazizi devine simbolul universal al autodeterminării „celor lipsiţi de putere“, în faţa umilinţelor care se întâmplă în fiecare zi, în multe părţi ale lumii şi în faţa tiraniei guvernelor care neagă demnitatea cetăţenilor lor.
De fapt, Mohammed Bouazizi a schimbat faţa Orientului Mijlociu şi politica externă a SUA: „Avem şansa de a arăta că America preţuieşte demnitatea vânzătorului din Tunisia mai mult decât puterea brută a dictatorului“. În cele din urmă, Mohammed Bouazizi este arhetipul unei conştiinţe atemporale, universale, cu care de-altfel publicul american rezonează intim: „gândiţi-vă la sfidarea acelor patrioţi din Boston care au refuzat să plătească impozitele unui rege sau la demnitatea Rosei Parks care a rămas curajoasă pe scaunul ei“. Deosebit de sugestivă este simbolistica aleasă de Obama pentru a ancora noua sa politică externă. Nu cel de-al doilea război mondial, nu Războiul Rece – branduri, prin excelenţă, de utilizare a puterii americane în slujba libertăţii. Ci Rosa Parks, această primă doamnă a drepturilor civile într-o Americă unde călcarea în picioare a demnităţii populaţiei de culoare era încă o normalitate (ea a fost arestată la 1 decembrie 1955 pentru că a refuzat să-şi cedeze scaunul din autobuz unui alb; acest act solitar de nesupunere a fost scânteia începutului sfârşitului segregării).
În cele din urmă, Mohammed Bouazizi şi Rosa Parks, fiecare în timpul său, amintesc de condiţia „aprozaristului“ lui Václav Havel, iar gesturile lor semnalează puterii că nu le este frică şi că sunt gata să rupă lanţul conformismului şi al supunerii. Că obedienţa lor faţă de putere a luat sfârşit. Prin asocierea lui Mohammed Bouazizi cu Rosa Parks, Obama empatizează direct cu revoluţia arabă, cu trăirile şi eroii oamenilor de la „firul ierbii“. Fără Mohammed Bouazizi, poate nu ar fi existat revoluţia arabă. Şi „cred că ar fi corect să spun că, dacă nu ar fi fost acel moment de curaj tăcut al Rosei Parks, nu m-aş fi aflat aici astăzi“, declara odată Obama. Într-un fel, prin însăşi biografia sa, Obama devine un actor indirect în deşteptarea străzilor arabe. Spre acestea din urmă se îndreaptă mesajul său. Prin discursul său, preşedintele Americii promite un amplu program de susţinere a societăţii civile formale şi informale, şi în general a tuturor acelora care „spun adevăruri incomode“. „Vom folosi tehnologia să ne conectăm şi să ascultăm vocile oamenilor.“
În plus, Washingtonul a anunţat iertarea Egiptului democratic de plata unei datorii de un miliard de dolari, garantându-i, în acelaşi timp, accesul la un alt împrumut de un miliard pentru investiţii în infrastructură şi locuri de muncă. Totodată, a cerut Băncii Mondiale şi FMI să elaboreze un plan pentru stabilizarea şi modernizarea Tunisiei şi Egiptului.
Ultima parte a discursului a fost dedicată clarificării poziţiei Statelor Unite faţă de mama tuturor problemelor, acel veritabil nod gordian al conflictelor din Orientul Mijlociu – chestiunea israeliano-palestiniană. Pentru mulţi, poziţia asumată de Obama cu o zi înainte de vizita premierului Benjamin Netanyahu la Washington a picat ca un trăznet: „credem că frontierele Israelului şi cele ale Palestinei ar trebui să se bazeze pe graniţele din 1967“, realitate care ar trebui completată prin ajustări teritoriale convenite de comun acord. Astăzi, relaţiile dintre Obama şi Netanyahu, dintre America şi Israel sunt mai distante şi mai reci ca oricând. Sugestia Administraţiei Obama a fost imediat respinsă de către Netanyahu, care a declarat că, pentru Israel, graniţele din 1967 sunt imposibil de apărat, deci o nonsoluţie. //
Obama vs. Bibi
„O pace bazată pe iluzii se va strivi, în cele din urmă, de stâncile realităţilor din Orientul Mijlociu.“ Acesta a fost răspunsul premierului Netanyahu la propunerea lui Obama. Într-un fel, distanţa dintre Obama şi Bibi este simbolică, fiind emblematică pentru distanţa dintre retorică şi fapte, dintre America unipolară de ieri şi superputerea înlănţuită de azi, dintre Obama „the talker“ şi Obama „the doer“. În cele din urmă, nimeni nu aşteaptă minuni, miracole. Deşi rămâne un „Roger Federer al diplomaţiei“, totuşi Obama este un Federer în declin (David Rothkopf). Va reuşi oare Administraţia Obama să treacă de la cuvinte la fapte?
Iată întrebarea zilei, la fel de actuală ca şi în timpul discursului de la Cairo din iunie 2009: „Oare putem să vorbim despre un punct de cotitură în diplomaţie? Se vor schimba prejudecăţile maselor arabe faţă de SUA sau vor accepta ele existenţa Israelului? Va începe Israelul să accepte concesii pentru continuarea procesului de pace doar pentru că Obama a ţinut un discurs drăguţ? Motivul pentru care discursul lui Reagan a avut atâta rezonanţă a fost acela că ceea ce a spus că se va întâmpla s-a şi întâmplat. Zidul a fost dărâmat. În politica externă trebuie să asumi decizii. Şi, cu fiecare alegere pe care o faci, câţiva oameni vor fi alienaţi. Nu l-am văzut pe Obama alienând pe nimeni pentru a face ceva. Gândiţi-vă la oamenii din istorie care au avut succes: Lincoln, Roosevelt... Trebuie să-ţi faci duşmani ca să poţi să îţi susţii politicile, iar acesta este punctul de răscruce critic pe care Obama îl cunoaşte în prezent, în regiune“, crede John Hulsman, un prestigios expert în relaţii euroatlantice. //
Avertismentul lui Obama
În discursul său de duminică de la Conferinţa anuală a AIPAC, cel mai influent grup de lobby pro-israelian din Statele Unite, Obama a indicat foarte clar că o continuare a statu-quo-ului (procesului de pace) nu este sustenabilă. De fapt, situaţia din Orient nu suferă amânare. De ce? Explozia demografică de la firul ierbii transformă întreg peisajul strategic: „Numărul palestinienilor care locuiesc la vest de Iordan creşte rapid, remodelând realităţile demografice atât din Israel, cât şi din teritoriile palestiniene. Acest lucru va face din ce în ce mai greu menţinerea Israelului atât ca stat evreiesc, cât şi ca stat democratic”.
Avertismentul este cât se poate de serios. Trecerea timpului nu este favorabilă păcii. Iar mingea este acum în tabăra israeliană.
PS: Derulând pe repede înainte, se îndreaptă Israelul spre un regim de apartheid?
* * *
Teama de Facebook
Thomas Friedman povesteşte că, printre internauţii din Orient, face valuri întâmplarea unui activist sirian al Drepturilor Omului care a fost recent oprit la un punct de control de către un soldat sirian. Pe scaunul de lângă el se afla un laptop şi un USB drive. Soldatul îl examinează atent şi apoi îl întreabă pe şofer: „Aveţi un Facebook?“ „Nu“, a răspuns omul, iar soldatul l-a lăsat să treacă. Povestea este simbolică pentru că sugerează teama extremă a unui regim obişnuit să controleze orice flux de informaţie alternativă ideologiei oficiale.
Citeste si despre: America, lumea araba, Israel, Palestina, Orientul Mijlociu.
