Un interviu cu generalul Petraeus: despre trecutul şi viitorul (contra)insurgenţei

Era contrainsurgenţei nu s-a terminat. Şi acest lucru pentru că era insurgenţei nu s-a terminat. Fie că sunt declanşate de competiţii interne pentru putere, profit şi influenţă sau de ideologii milenariste, efectele insurgenţelor vor continua să modeleze lumea în care trăim.

Perspectiva unei noi intervenţii americane în Siria, accelerată de folosirea armelor chi­mice, a redeschis în Washington o dez­batere care nu era nici pe departe fi­na­lizată. Care sunt lecţiile pe care trebuie să le reţinem din războaiele purtate după momentul 9/11? Oferă fi­losofia contrainsurgenţei, atât de populară în cea de a doua parte a deceniului, indicii relevante despre cum ar trebui să ne pregătim şi să răspundem războaielor viitorului?

Pentru o bună parte dintre ob­servatori, răspunsul este never again: intervenţionismul post 9/11 a fost o eroa­re, Afganistanul nu este doar un cimitir al marilor puteri, ci şi un veritabil „Waterloo al contrainsurgenţei“ (Fred Kaplan), campaniile de na­tion-building implică facturi imense şi în general Vestul nu ştie cum să facă state-building în ţinuturi aflate cronologic în alte timpuri istorice. De aici această ten­dinţă de rebalansare, nu doar geografică, dar mai ales conceptuală spre o versiune a conflictelor familiare, decisive, unde vic­toria este clară, exit-ul este limpede, iar su­perioritatea tehnologică (dronele şi ins­trumentele cyber) oferă glonţul magic. Un fel de doctrină Powell pentru secolul XXI. Sunt premise pe deplin asumate, cel puţin retoric, de Administraţia Obama. Într-un fel, parcă ne aflăm în plin déjà-vu. O dez­batere similară s-a purtat după retragerea din Vietnam. Răspunsul îl cunoaştem şi es­te foarte apropiat de cel spre care ne în­dreptăm astăzi: conflicte simetrice pre­pon­derent între mari puteri regionale unde „răz­boaiele prin telecomandă“ vor fi noua normalitate.

„Teritoriul uman“

Desigur, adepţii contrainsurgenţei propun un software intelectual fundamental di­ferit. Într-un timp în care comunităţile de experţi sunt preocupate preponderent de domeniul virtual, anticipând un „Pearl Har­bour cibernetic“, contrainsurgenţii întăresc ideea că una dintre marile lecţii ale deceniului trecut este aceea că „te­ritoriul uman“ rămâne reperul gra­vi­ta­ţio­nal al oricărui conflict. Pare absolut banal, dar multe dintre erorile făcute în primii ani în Irak şi Afganistan ar fi putut fi evi­tate prin simpla conştientizare a acestui fapt. Discuţia despre intervenţia în Siria pa­re să ignore din nou această realitate. Nu poţi să rămâi orb „în faţa in­gre­dien­telor sociale, economice şi istorice care com­pun dimensiunea umană a răz­boiu­lui“ şi în cele din urmă textura societal-politică în care este ancorată o potenţială intervenţie. Este un mesaj reluat recent într-un editorial din New York Times, scris de generalul McMaster, intitulat su­ges­tiv The Pipe Dream of Easy War. McMas­ter este unul dintre comandanţii care au văzut în Irak cât de nerealiste erau scenariile convenţionale, exclusiv cinetice ale unei armate programatic neinteresată şi incapabilă să înţeleagă ce se întâmplă în măruntaiele unei societăţi pe care, cul­mea, dorea să o stabilizeze.

Şi, totuşi, probabil că nimeni nu este mai potrivit să discute despre principiile pe ca­re le oferă deceniul post 9/11 în for­mu­la­rea politicilor de apărare ale viitorului ca ge­neralul David Petraeus însuşi. La în­ce­putul lunii iunie, arhitectul campaniilor din Irak şi Afganistan a primit din partea Royal United Services Ins­titute (unul dintre cele mai prestigioase think-tank-uri londoneze) medalia de aur Chesney. Decernată de 35 de ori de la instituirea sa în 1899, prestigioasa de­co­raţie a mai fost acordată că­pitanului Alfred Thayer Ma­han, dar şi premierilor Wins­ton Churchill şi Mar­garet Tatcher. Cu ocazia ce­remoniei organizate în Turnul Londrei, cel mai popular general al armatei ame­ri­cane a vorbit despre lecţiile pe care le ofe­ră era contrainsurgenţei. Revenit la Wa­shing­ton, am avut ocazia să discut cu ge­neralul Petraeus despre trecutul şi viitorul contrainsurgenţei în cadrul unui interviu ce urmează să fie publicat pe platforma Small Wars Journal.

O altfel de rebalansare

David H. Petraeus este un militar aparte, al cărui parcurs formativ a fost determinat de războaiele purtate în interiorul co­mu­nităţilor (people’s war), acolo unde nu poţi să distingi inamicul de civili sau să separi cu uşurinţă „peştele“ de „acvariul“ popular. Face parte dintr-o generaţie mar­cată de lecţiile Vietnamului, de campaniile desfăşurate de britanici în Malaya şi de francezi în Algeria împotriva insurgenţelor maoiste. Peste ani, practicieni ai acestor cam­panii, precum Robert Thompson sau David Galula, se vor transforma în surse fondatoare ale „Manualului Petraeus“, cel care va da constructul intelectual apli­cat ulterior deopotrivă în Irak şi Afga­nis­tan. Metaforic, în perspectivă, „Manualul Petraeus“ a indus o formă de echilibrare a unei culturi organizaţionale preocupate exclusiv să caute si să distrugă inamicul, dar in­ca­pa­bilă să vadă contextul şi resorturile so­cie­tale care îi asigurau supravieţuirea. Un citat din Les Centurions, scris de Jean Lar­teguy, unul dintre romanele preferate ale viitorului general, redă în mod ideal tipul de schimbare dorit de „Manualul Pe­trae­us“. Este de fapt răspunsul dat unui ofiţer format în tradiţia Verdunului de un „cen­turion“ de abia întors de pe frontul ghe­rilelor maoiste: „nu mai purtăm acelaşi tip de război ca tine, colonele. În zilele noastre, este un amalgam cu de toate: politică, emoţie, suflet, religie, chiar şi cea mai adecvată modalitate de a cultiva orez, da, totul, inclusiv creşterea por­cilor negri“. Mai tarziu, generalul John Galvin, unul dintre mentorii lui Petraeus avea să constate în anii ’80 în El Salvador:”Războiul militar a mers bine. Totuşi, am realizat că războiul militar nu poate avea succes fără ca războiul economic, fără ca războiul pentru educarea populaţiei şi fără ca toate celelalte războaie (profund societale) să reuşească”.

Desigur, se poate ridica întrebarea, legitimă altfel, cât de relevante mai sunt astăzi acele principii? În definitiv, am de­păşit de mult vremurile maoiste. „Cred că multe dintre conceptele dezvoltate în cam­paniile de contrainsurgenţă din tre­cut rămân valide. Dar, cu certitudine, fiecare situaţie este unică. De fapt, ceea ce îşi propune un contrainsurgent este să înţeleagă cazuri din trecut, împreună cu principiile care au evoluat din studiul diferitelor campanii şi apoi să aplice acele concepte inteligente unor situaţii particulare. Nu există două situaţii la fel. Chiar şi în interiorul aceleiaşi ţări sau al aceleiaşi campanii, ceea ce a func­ţionat în Fallujah s-ar putea să nu func­ţioneze în Bagdad sau Mosul. Totul de­pinde de înţelegerea granulară a tuturor datelor contextului în care funcţionezi“, ne-a spus generalul Petraeus.

Fundamente istorice

Dar care sunt aceste „mari idei“ care au evoluat natural din studiul campaniilor din trecut şi pe care istoriografia contrainsurgenţei le recomandă? „Importanţa terenului uman, înţelegerea acestui veritabil teritoriu, plus dezvoltarea nuanţată şi detaliată a unui simţ contextual, nu doar la nivel naţional, dar şi subnaţional, coborând li­teral până la nivelul fiecărei văi şi al fiecărui sat. Dar întotdeauna ne în­toarcem la aspectul fundamental. Aces­tea sunt războaie despre şi pentru oa­meni. În orice campanie de contra­in­surgenţă, prima sarcină este aceea de a securiza teritoriul uman“, ne spune ge­neralul. Plecând de aici, marea provocare devine setarea unei organizaţii capabile „să citească“, să se orienteze senzorial, să navigheze cu discernământ prin com­ple­xitatea nuanţelor politice, istorice, cul­tu­rale, economice şi militare de la firul ier­bii. Resorturile motivaţionale profunde, ce le face să ticăie, ce îi mobilizează, care sunt interesele fundamentale ale comu­ni­tăţii şi ale liderilor, toate devin un in­ventar natural pentru contrainsurgent din simplul motiv că inamicul va căuta să se impună folosind aceleaşi pârghii de in­fluenţă. „Trebuie să înţelegi ce este şi ce înseamnă raţional în contextul culturii locale, al tradiţiei religioase sau sectare, obiceiurilor, al nivelului de educaţie. Tre­buie să înţelegi terenul uman şi toate va­riabilele care îl influenţează. De aceea spun, încearcă să mergi o milă în pan­tofii lor, să vezi realitatea prin ochii lor“, crede Petraeus.

Dar, până la urmă, cum poate o or­ga­nizaţie esenţial militară să desfăşoare ope­raţiuni pe fronturi şi nişe mai degrabă civile? De fapt aici este marea problemă. Succesul depinde de capacitatea de a forja un organism hibrid, cuprinzător, multi­di­mensional, deopotrivă militar şi civil. „It is all in, a whole of government app­roach“, cum spune Petraeus, pentru că insurgenţa înseamnă, în mod fundamental, o com­petiţie de guvernare. Nu doar Depar­ta­mentul Apărării se află în prima linie, ci şi „restul guvernului, pentru că pentru a învinge o insurgenţă ai nevoie de toate agenţiile, deopotrivă civile şi militare, pen­tru a reuşi“. Iată cealaltă ma­re constantă structurală prezentă în suc­cesele din trecut. Malaya, Oman, El Salvador, Fi­lipine, Columbia, toate reflectă o maşi­nă­rie administrativă şi de guvernare autohtonă cu o per­formanţă rezonabilă şi capabilă să sincronizeze instrumente civile şi militare într-un organism coerent. Contrainsurgenţa este un demers multidimensional, care presupune mobilizarea şi armonizarea unui evantai larg de instrumente instituţionale diverse, dar complementare: diplomaţi, economişti, experţi în asistenţă umanitară şi dezvoltare, primari, militari.

Şi ce te faci atunci când aceasta nu există? Ca în Af­ga­nistan? „Dacă vrei să îţi îndeplineşti mi­siunea, trebuie realmente să construieşti această infrastructură administrativă chiar şi de la zero. Poate fi frustrant, cos­tisitor, un efort plin de obstacole, dar ca­pacitatea de a-ţi îndeplini misiunea de­pinde de abilitatea statului gazdă de a-şi securiza şi guverna teritoriul uman. Acum, nu încercăm să dăm Afga­nis­ta­nului capacităţile guvernamentale ale El­veţiei, ci vrem să îl sprijinim până îl adu­cem la nivelul la care îşi poate asuma res­ponsabilitatea propriei securităţi. Cons­truirea capacităţii naţiunii gazdă de a guverna este fundamentală pentru re­uşita misiunii. Nu ştiu cum altfel poţi fa­ce acest lucru, asta dacă nu vrei să renunţi“, ne-a spus generalul Petraeus.

Insă pe fond, devine evidentă necesitatea de a vorbi de o armată cu aptitudini suplimentare celor tradiţionale. Nu doar una care exclusiv distruge, demolează, ci şi construieşte. Vietnamul, Balcanii, epoca post 9/11 reflectă pană la un punct un pattern similar, în care “fiecare trebuie să facă nation-building”. Mai mult, orice operaţiune militară viitoare va cuprinde foarte probabil “un mix ofensiv, defensiv, dar şi o componentă de stabilizare, iar după cum am văzut in Irak şi Afganistan înseamnă sprijinirea guvernării locale şi instituirea unei capacităţi de rule of law şi structuri anti-corupţie, antrenarea forţelor de securitate locale, stimularea dezvoltării economice, reintegrarea beligeranţilor reconciliabili”.

Anaconda 1.0

Toate aceste „mari idei“ se vor regăsi în diverse forme în constructul intelectual care va ghida campaniile de con­train­sur­genţă, mai întâi în Irak şi apoi în Af­ganistan. Numele ales pentru acest şablon nu este nici pe departe unul accidental: Ana­conda. Petraeus este convins că, „in­diferent de insurgenţă, indiferent unde aceasta se desfăşoara, ai nevoie de ele­mentele framework-ului Anaconda“. În mij­loc se află insurgenţii şi nevoile lor esen­ţiale: bani, arme, leadership, reţea de comunicare, susţinere populară, sanc­tu­a­re. „Pentru a trata această problemă este nevoie de un efort cuprinzător, civil şi militar, care are scopul de a sufoca in­surgenţa asemenea unui şarpe Ana­con­da. Miza este să le blocheze insurgenţilor accesul la elementele vitale supra­vie­ţui­rii. Pe fond, efortul nu poate fi unul ex­clusiv militar sau doar o campanie ci­vilă, sau una desfăşurată de forţele na­ţiunii gazdă, sau doar de comunitatea internaţională. Dimpotrivă, este nevoie de toate elementele de mai sus“ pentru a proiecta o campanie integrată şi com­ple­mentară. Analizat din această perspectivă, Anaconda ne arată cât de complex este managementul unei astfel de campanii. Nu este suficient doar să ai forţe tra­di­ţio­nale capabile să acopere spectrul curăţă-menţine-construieşte şi nici doar forţe specializate în identificarea şi eliminarea liderilor insurgenţi cheie. Complementar aces­tora, este esenţial să investeşti în con­solidarea infrastructurii care va organiza, antrena şi echipa forţele de securitate ale statului-gazdă, dar şi în elementele care vor produce resursele umane atât de ne­cesare pentru coordonarea structurilor de guvernare de la nivel local, provincial sau naţional. Următoarea prioritate pe listă o reprezintă consolidarea infrastructurii de aplicare a domniei legii (sistemul peni­ten­ciar, tribunalele, legislaţia), precum şi îm­bunătăţirea furnizării celorlalte servicii de bază: educaţie, accesul la alimente şi la servicii medicale. Doar aşa se poate tri­um­fa într-o competiţie pentru „inimi şi minţi“, demonstrând că statul poate să ofere o alternativă mai bună decât insurgenţa. Pe termen lung, concluzia este una singură: statul gazdă are nevoie de birocraţii func­ţionale, de instituţii, de resurse umane spe­cializate, de o administraţie capabilă să ofere servicii publice eficiente şi o gu­vernare relativă decentă. Numai printr-o arhitectură de guvernare performantă gu­vernul poate spera să deţină instrumentele instituţionale necesare (re)câştigării loialităţii populaţiei locale, devenind legitim în ochii susţinătorilor insurgenţei. 

Nu poate să lipsească efortul de reintegrare a insurgenţilor reconciliabili, de convingere a celor mai mulţi să nu mai fie parte a problemei şi să devină parte a soluţiei. În cele din urmă, mai devreme, sau mai târziu, toate campaniile au arătat că: „you cannot kill or capture your way out to victory“, cum îi place să spună lui Petraeus. Este nevoie de creionarea unui compromis politic şi care, în esenţă,  depinde de modificarea calculelor cost/beneficiu ale insurgenţilor. De fapt, aşa putem explica şi condiţiile care au condus la declanşarea insurgenţei sunite după căderea lui Saddam. Măsurile aberante luate iniţial de “guvernatorul” Paul Bremer, prin periferizarea suniţilor şi debaathificarea structurilor administrative, au oferit combustibilul perfect pentru alimentarea unei mişcari de rezistenţă împotriva a tot ceea ce simboliza noua ordine politică, una esenţial punitivă: ”interesul lor devenise nu doar să nu sprijine noul Irak, ci chiar să se opună acestuia în mod activ. Noul Irak le luase casa, jobul, pensia, mândria, statutul şi locul în societate”, spune generalul Petraeus. Din păcate acelaşi lucru îl revedem astăzi în Irak. Sectarizarea puterii politice îi împinge pe suniţi din nou la rezistenţa armată. Nivelul violenţelor a atins din nou cote inimaginabile.

Această imagine ne conduce la o altă concluzie. Atât, Irakul, cât şi Afganistanul, expun o limită fundamentală:  eficienţa  unui contrainsurgent din afară, expediţionar, care luptă pe alte meleaguri, depinde în totalitate de competenţa si, în cele din urmă de agendă, politicienilor şi leadershipului autohton, aflat la firul ierbii. Michele Flournoy, fostul numar 3 în ierarhia Pentagonului, a rezumat recent această dilemă: “Cum ne asigurăm că avem o strategie politică care profită de spațiul politic şi de securitate pe care efortul militar în contrainsurgență poate să îl ofere?”

Anaconda 2.0

Şi totuşi, care este viitorul con­train­sur­genţei? Deşi Vestul pare că şi-a pierdut apetitul pentru astfel de campanii, viitorul pare să indice altceva. Reactivarea şi răs­pândirea francizelor Al-Qaeda în Africa şi Orientul Mijlociu sugerează continua rele­vanţă a reţetei Anaconda. „Fie că vrem să le numim sau nu insurgenţe, atunci când se extind, cum au făcut-o în Irak, iar acum vedem acelaşi lucru în Siria şi Maghreb, trebuie să răspunzi utilizând acelaşi tip de abordare pe care îl fo­lo­seşti pentru a învinge o insurgenţă. De­sigur, scopul nostru este să reducem pro­blema până la nivelul unei simple ame­ninţări teroriste. Dar, până atunci, tre­buie să îi reducem capacitatea con­si­derabil. În cele din urmă, multe dintre aceste grupări vor instaurarea unui ca­lifat în Yemen, Maghreb, în Irak, probabil în viitorul apropiat în Siria, exact ce urmăreau până nu de mult în Somalia. În consecinţă, mai devreme sau mai târ­ziu, pe fondul fragilităţii statului gazdă, vor încerca să controleze populaţii şi să le administreze. Putem să le numim cum vrem, dar în esenţă avem nevoie de acelaşi concept operaţional, de aceleaşi tactici, tehnici şi proceduri pe care le aplicăm în contrainsurgenţă. În fapt, vor­bim de necesitatea adaptării elementelor planului Anaconda la circumstanţe spe­cifice“, spune Petraeus.

Totodată, proliferarea narco-gang-urilor în America Latină (mai ales în Mexic) de­notă o ameninţare care a depăşit de mult stadiul unei simple probleme de im­ple­mentare a legii. Resursele imense făcute din comercializarea drogurilor au trans­format aceste entităţi în veritabile „or­ganizaţii imperiale“ (unii vorbesc de insurgenţe criminale) mereu în adjudecarea de noi pieţe teritoriale. Mai mult, inven­tarul capacităţilor deţinute – vehicule blin­date, arme grele, până şi submarine - per­mit acestor organizaţii să intre în com­petiţie directă cu guvernul. În timp, re­zultatul este slăbirea domniei legii (prin intimidarea şi asasinarea poliţiştilor, a ju­decătorilor imposibil de convertit) şi ins­taurarea unei ordini alternative statului. „Şi în acest caz, formula adecvată este cea a contrainsurgenţei. Putem lua Ana­conda şi schiţa o campanie civilo-mi­litară, calibrată circumstanţelor societale locale, şi care vizează restabilirea domniei le­gii, pentru că acest lucru este cel mai im­portant în aceste zone“, crede generalul.

Nu în ultimul rând, se pare că intrăm într-un timp al “sfârşitului puterii”, cum arăta Moises Naim în cartea sa cea mai recentă (The end of power: from boardrooms to battlefields and churches to states, why being in charge isn’t what it used to be, martie 2013): “decuplarea puterii de mărime, precum şi separarea capacităţii de a utiliza puterea eficient de controlul unei largi birocraţii Weberiene, transformă lumea”. Piraţi&Al-Qaeda vs. Pentagoane, Hezbollah vs. armata israeliană (una dentre cele mai performante din lume), revolte urbane vs. aparate statale sunt tendinţe care redesenează harta actorilor cu “putere” şi influenţă în lumea de astăzi. În acest context, ritmul urbanizării glo­bale anunţă presiuni suplimentare pe o infrastructură deja supraextinsă. În 2030, aproximativ 60% (4,9 miliarde) din populaţia Pământului va fi concentrată în zone urbane. În următoarele două decenii, migraţia dinspre rural spre urban va exploda mai ales în Africa Subsahariană şi în Asia, practic zonele cele mai puţin pregătite să absoarbă un flux de o ase­me­nea magnitudine. Degradarea condiţiilor sanitare, competiţia pentru resurse şi spa­ţiu, sufocarea arterelor de circulaţie, pro­liferarea reţelelor criminale, alienarea populaţiei sărace ar putea transforma bu­căţi semnificative din megaaglomerările ur­bane (periferiile din Mexico City sau Rio de Janeiro) în „teritorii ale nimănui“. Ca­pacitatea de a guverna oraşele va fi o sar­cină din ce în ce mai dificilă. Implicaţiile militare şi de law-enforcement sunt sem­ni­ficative. Vor conta aptitudinile de a ope­ra în mijlocul unor comunităţi supra­populate, într-o formulă cât mai redusă, pentru misiuni de stabilizare urbană. Toate aceste tendinţe arată foarte probabil că „statele vor continua să se confrunte cu insurgenţi, iar răspunsul adecvat va fi o campanie de contrainsurgenţă ci­vi­lo-militară, deoarece vorbim despre ina­mici puternic integraţi în textura popu­laţiei locale, forţând naţiunea gazdă, pentru a câştiga pacea, să adopte o for­mulă cuprinzătoare – precum cea schi­ţată în Anaconda“, a reiterat generalul.

* Octavian Manea este masterand Fullbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Washington D.C.