Un lider democratic nu ar trebui să-şi dorească să guverneze fără opoziţie

Săptămâna trecută, Kim Lane Scheppele, director al Programului de Drept şi Afaceri Publice de la Universitatea Princeton, transmitea pe blogul de pe NYT al lui Paul Krugman (laureatul Premiului Nobel pentru economie) un semnal de alarmă despre criza politică din România. Scheppele a oferit în exclusivitate revistei 22opiniile sale asupra consecinţelor privind statul de drept, în contextul suspendării preşedintelui.

Procedura constituţională normală re­pre­zintă o frână în calea disputelor politice, astfel încât politicienii trebuie să se gân­dească bine înainte de a acţiona. Dar, săp­tămâna trecută, premierul român a acţionat rapid şi i-a schimbat pe şefii celor două camere ale par­la­men­tului, l-a concediat pe Avo­catul Poporului, i-a ame­ninţat cu suspendarea din funcţie pe judecătorii Curţii Constituţionale (CCR) şi, ul­terior, a emis ordonanţe de urgenţă care nu doar că au împiedicat o evaluare cons­tituţională a acţiunilor sale, dar, în acelaşi timp, au schimbat regulile pentru sus­pen­darea preşedintelui – toate cu scopul de a scăpa de principalul său adversar politic. Aceste schimbări au demonstrat că Ponta şi aliaţii săi se află mai presus de lege, arun­când ţara într-un fel de „stare de ne­cesitate juridică“. Indiferent de simpatiile pentru una sau alta dintre părţi, este pe­riculos pentru orice lider să înlăture cons­trângerile legale şi să acţioneze aşa cum a făcut-o Ponta, cu atât mai îngrijorător cu cât Ponta nu a fost ales. La ora actuală, gu­vernul său se află la putere doar pentru că guvernele anterioare au eşuat. În vreme ce sondajele de opinie par să-i fie fa­vo­ra­bi­le deocamdată, el acţionează fără un man­dat democratic şi fără autorizaţie legală.

Rescrierea regulilor în timpul jocului

Practic, se pare că nu mai există Cons­ti­tu­ţie. Preşedintele, Avocatul Poporului şi ju­decătorii CCR au mandate fixe, prevăzute în Constituţie, iar procedurile pentru în­locuirea acestora sunt reglementate prin lege. Potrivit acestor proceduri, per­soa­ne­le aflate în funcţii publice pot fi înlăturate numai dacă aduc încălcări grave la adresa Constituţiei. În schimb, Guvernul Ponta a declarat că Avocatul Poporului şi ju­de­că­torii trebuie să plece pur şi simplu pentru că au legături cu preşedintele şi au fost nu­miţi în funcţie de acesta pentru a-şi con­solida puterea. Ca urmare a criticilor ve­ni­te de peste hotare, Ponta a dat înapoi în pri­vinţa judecătorilor. Dar înlocuirea Avo­catului Poporului şi a preşedinţilor celor două camere, precum şi dorinţa de a-l sus­penda pe preşedinte par mai degrabă po­litici partizane decât măsuri menite să sal­veze Constituţia, mai ales când CCR este mar­ginalizată.

Constituţia României prevede atât votul par­lamentar, cât şi un referendum po­pu­lar. Însă, prin modificarea numărului de vo­­turi necesare suspendării preşedintelui la referendum – şi organizarea acestuia în mijlocul verii, când mulţi sunt plecaţi în vacanţă –, Ponta a rescris regulile jocului pentru a obţine rezultatul dorit. CCR, care mai mult ca sigur că ar fi declarat aceste noi reguli drept neconstituţionale, nu va apu­ca să se pronunţe pe această temă îna­inte ca referendumul să aibă loc efectiv.

Când această epurare a lui Băsescu şi a alia­ţilor săi se va fi sfârşit, care vor fi oare limitele puterii pe care Guvernul Ponta va fi dispus să le recunoască? Aceasta este în­trebarea pe care ar trebui să şi-o pună ro­mânii, în timp ce se pre­gă­tesc pentru referendum şi pentru alegerile din toam­nă.

Democraţia nu înseamnă doar să controlezi numărul necesar de locuri din par­lament şi să faci ceea ce do­reşte opinia publică, la un moment dat. O de­mo­craţie prosperă trebuie să menţină capacitatea ins­ti­tuţiilor democratice de a răspunde ce­rin­ţelor populaţiei, pe termen lung. Poate că atacul asupra opoziţiei în parlament, ame­ninţarea la adresa judecătorilor CCR, de­miterea Avocatului Poporului şi de­clan­şarea unei campanii împotriva preşe­din­telui sunt primite cu aplauze din partea opi­niei publice astăzi, dar, în cele din ur­mă, poporul va fi cel care va pierde cel mai mult atunci când nu va mai avea un gu­vern care să respecte Constituţia.

Orice guvern democratic demn de a fi nu­mit astfel presupune o opoziţie demo­cra­tică puternică. Însă modalitatea prin care Ponta s-a răzbunat pe adversarii săi po­li­tici l-a transformat într-un lider ne­de­mo­cratic. Ponta vrea să elimine de la guver­nare orice urmă a regimului Băsescu. Un li­der democratic nu ar trebui să-şi do­rea­s­că să guverneze fără opoziţie.

Majoritatea ţărilor europene au decis că cea mai bună cale de a consolida ins­ti­tu­ţiile democratice este de a încredinţa men­tenanţa sistemului unei curţi cons­titu­ţio­nale. Ştiu că majoritatea românilor con­sideră că Băsescu a fost primul care şi-a de­păşit prerogativele (printre altele, nu­mindu-şi oamenii săi la CCR) şi că Ponta nu face altceva decât să-i răspundă cu ace­eaşi monedă. Însă două încălcări ale Cons­tituţiei nu se anulează reciproc – ele dis­trug sistemul. Dacă Băsescu şi-a depăşit pre­rogativele în trecut, CCR ar fi trebuit să se sesizeze. Însă faptul că nu a spus ni­mic la vremea respectivă nu înseamnă că acum greşeşte în încercarea de a-l ţine în frâu pe Ponta.

Democraţia este cel mai bine conservată prin limitarea puterii majorităţii pe ter­men scurt, cu scopul de a o menţine pe termen lung. Democraţia constituţională fixează limite asupra majorităţilor, ce­rân­du-le să respecte drepturile minorităţilor şi menţinerea competiţiei între actorii po­litici, prin separaţia puterilor. Istoria a ară­tat că aceasta este singura cale prin care democraţiile supravieţuiesc ca atare. Dacă toate ramurile guvernării se află sub con­trolul unei singure puteri, separaţia pu­te­rilor devine un fals. Aspiraţia de a con­tro­la toate ramurile guvernării nu este o am­biţie constituţională.

Majorităţile populare sunt adesea pa­sio­na­le şi oarbe la consecinţele lor asupra ca­pa­cităţii pe termen lung a sistemului de gu­vernare de a supravieţui ca democraţie. Mi­siunea principală a CCR este de a con­ser­va instituţiile împotriva majorităţilor şi de a se asigura că toţi actorii politici ră­mân în limita frontierelor lor cons­titu­ţio­nale. Eliminând o parte din atribuţiile Curţii, Ponta a înlăturat garanţia primară că sistemul constituţional va fi prezervat, aliindu-se cu majoritatea furioasă care nu doreşte să existe nicio limită în calea a ce se poate face celor care li se opun.

Tentaţia orbanizării

Viktor Orbán este un politician cha­ris­ma­tic care a fost capabil să reconfigureze în­tregul sistem constituţional maghiar în fa­voarea partidului. Există o serie de simi­li­tudini între ceea s-a întâmplat în Ungaria şi ce s-a întâmplat în România. Guvernul Or­bán, la fel ca şi Guvernul Ponta, a ex­plo­dat de furie când CCR a votat împotriva unei legi cheie pe care acesta şi-o dorea. Le­gea permitea guvernului maghiar să îi taxeze retroactiv pe cei care au deţinut func­ţii de conducere în administraţia pu­blică, sub guvernul precedent. Când Curtea a decis că legile retroactive nu sunt permise de cadrul constituţional, Orbán a neutralizat-o, schimbând sistemul de nu­mire a noilor judecători, decorând-o cu ju­de­cători loiali, limitându-i atribuţiile în ca­zurile care implică taxe şi bugete sau ac­cesul cetăţenilor la aceasta – ceea nu se putea realiza decât prin amendamente cons­tituţionale sau amendamente la legi or­ganice. Atunci, Guvernul Orbán a trecut o serie de legi pe care Curtea nu mai avea dreptul să le evalueze.

Ponta urmează precedentul Orbán. Res­pin­gerea Legii electorale, cât şi verdictul re­prezentării la Consiliul European au ge­nerat o furie comparabilă. Dar Guvernul Pon­ta nu are aceeaşi putere legală ca Or­bán. Orbán avea o supermajoritate parla­mentară care a permis partidului său să amen­deze singur Constituţia. Orbán a pre­ferat să schimbe Constituţia în avantajul său decât să accepte limite constituţionale asupra puterii sale. Ponta pare mai de­gra­bă tentat să îi asalteze necruţător pe cei care îl contracarează, fără a schimba mai întâi baza legală. Sigur, Orbán a acţionat mult mai periculos, remodelând sistemul şi încercând să facă aceste schimbări ire­ver­sibile. Un viitor guvern român încă poa­te decide să urmeze Constituţia ofi­cia­lă şi să aducă România înapoi sub statul de drept. Dar Orbán, susţinut de legiti­mi­tatea supermajorităţii sale electorale, a re­scris o Constituţie care serveşte propriilor obiective. Deocamdată, Ponta violează o Constituţie care îl constrânge în baza unui mandat democratic pe care încă nu l-a pri­mit.

Ponta şi Orbán nu sunt aliaţi ideologici. Dar Ponta se poate inspira de la Orbán pe ini­ţiative specifice. De exemplu, pro­pu­ne­rea electorală românească este, ca sub­stan­ţă, foarte apropiată de noua lege electorală maghiară. Cel mai mare partid al scenei po­litice poate câştiga aproape fiecare man­dat parlamentar în faţa unei opoziţii frag­mentate. Asta a făcut Fidesz în Ungaria şi este unul dintre motivele pentru care ma­joritatea observatorilor se aşteaptă ca acest partid să câştige şi în 2014. Pare că Ponta tinde să facă la fel.

Totuşi, românii au o opţiune pe care po­porul maghiar nu o are. Atât demiterea pre­şe­dintelui, cât şi amendarea Cons­ti­tu­ţiei se fac prin referendum. Asta înseamnă că viitorul democraţiei româneşti şi al Cons­tituţiei este în mâinile cetăţenilor săi, ultima linie de apărare a democraţiei constituţionale.

Românii ar trebui să fie atenţi asupra unui aspect important al Constituţiei – acela că preşedintele republicii trebuie să aprobe toate amendamentele constituţionale. Vrea Ponta să îl înlocuiască pe Băsescu pen­tru a acorda propriei majorităţi pute­rea de a amenda Constituţia? Într-o demo­craţie constituţională normală, amen­da­mentele ar trebui să fie posibile. Dar când acestea sunt făcute, ele au efecte pentru si­tuaţiile viitoare. Schimbarea instrumentală a regulilor, doar pentru a atinge o fi­na­litate politică particulară, într-un moment controversat, transformă ideea de cons­titu­ţionalism într-o bătaie de joc. Amen­da­rea Constituţiei este departe de a fi acum un drept al lui Ponta, dar ar putea să de­vină dacă Băsescu este demis.

Traducere deCRISTINA SPĂTĂRELU şi OCTAVIAN MANEA