Pe aceeași temă
Publicăm în continuare un excelent articol al lui André Glucksmann, preluat din Le Monde (21 noiembrie 2009) şi apărut şi în Corriere della sera (27 noiembrie 2009).
Este potrivit să îl primeşti în vizită pe Putin? Da, pentru că acest lucru face parte din constrângerile cărora trebuie să li se supună un preşedinte al republicii. Trec peste faptul că Parisul îl întâmpină, la 27 noiembrie, pe omul care i-a ucis sau aruncat în închisoare pe atâţia dintre prietenii mei. Este un om puternic. Să nu ne dezonorăm, însă, ca Chirac, cel care i-a decernat marea cruce a Legiunii de Onoare, să nu-l ungem pe asasinul cecenilor drept un democrat impecabil şi un model de virtute. Cu mai marii acestei lumi trebuie dialogat politicos, dar cu luciditate, chiar dacă şi mai ales atunci când nu se poartă cu respectul datorat valorilor de umanitate.
Rezultatul întâlnirilor oficiale scapă, de obicei, oamenilor de rând. Ele scapă, adesea, chiar şi celor implicaţi, din cauza numeroaselor subînţelesuri şi tăceri care presară discuţiile în têtes à têtes între cei ce deţin puterea. Doar mai târziu se dovedeşte că o imprecizie a Washingtonului a favorizat declanşarea războiului din Coreea de către blocul sovietic sau că gafa unei ambasadoare americane l-a făcut să creadă pe Saddam Hussein că are mână liberă să invadeze Kuweitul.
Înainte, chiar, ca Putin să sosească la Paris, a fost expediat, însă, un semnal asemănător şi nu mai puţin periculos prin subînţelesurile pe care le vehiculează. Scena se joacă la Sankt Petersburg, anunţă mediile de informare ruseşti: între 23 şi 27 noiembrie, bijuteria marinei militare franceze, botezată Mistral, trebuie să facă paradă în rada Veneţiei Nordului pentru a-şi demonstra capacităţile evidente de a ucide. Acest vas de atac este polivalent, posedând toate calităţile unei „nave de comandament şi de ofensivă“, purtătoare de elicoptere, dotată cu barje pentru debarcare, tunuri şi rachete, blindate amfibii şi tancuri. Nava „bună la toate“ este construită de firma Thales şi de şantierele din Brest. Rusia plănuieşte să achiziţioneze cinci, cu 500 de milioane de euro bucata1. Este o premieră: niciodată o ţară din NATO nu a semnat un contract de înarmare cu Rusia, iar Franţa înlătură, astfel, un tabu absolut ce data de la originea însăşi a Pactului Atlantic. Cinci nave de tip Mistral, anunţă Parisul; „una singură“ destinată a fi copiată, strecoară Moscova, pentru a-şi mai linişti şantierele de la Marea Baltică. Ministrul Apărării francez, Hervé Morin, şi, lucru încă şi mai trist, cel al Afacerilor Externe, Bernard Kouchner, s-au implicat pentru a lăuda pe lângă omologii lor moscoviţi avantajele acestei „minunate nave“. Vladimir Vyssotski, comandant-şef al marine ruse, jubilează. Si îşi freacă mâinile în văzul tuturor: o astfel de navă, declară el, „ar fi permis flotei noastre din Marea Neagră să îşi îndeplinească misiunea (în Georgia) în patruzeci de minute, în loc de douăzeci şi şase de ore“. Nu este declaraţia inoportună a unui marinar băut, ci o precizare bine gândită, de felul acelora cu care ne-au obişnuit oamenii lui Putin: Georgia ar putea fi înghiţită de Moscova după bunul ei plac, înainte ca lumea să se dezmeticească.
Celor care nu vor fi priceput încă, Putin le adresează un toast în cinstea „reunificării inevitabile a Georgiei“. Suntem în noiembrie 2009. Primakov îşi sărbătorea cei 80 de ani, iar toţi înalţii demnitari au înţeles ceea ce trebuia să înţeleagă: adică „reunificarea Georgiei cu Rusia“! Pentru toţi aceşti oameni, Imperiul rămâne orizontul de nedepăşit.
Oare Ministerul francez de Externe crede că va câştiga ceva din acest joc cu Kremlinul? Opoziţia, „rezonabilă“, nu suflă o vorbă. Franţa „realistă“ nu se îngrijorează. Furnizându-i lui Putin armele unei debarcări rapide în Georgia, în Ucraina (Crimeea) şi chiar în ţările baltice, mesajul este clar: aveţi mână liberă! Orice va face armata rusă, noi nu vom protesta decât după desfăşurarea evenimentelor, deci inutil, pentru că prea târziu. Nici vorbă să mai putem măcar opri, data viitoare, tancurile, la porţile oraşului Tbilisi, ca în august 2008! Semnând acordul de vânzare a navelor de tip Mistral, Nicolas Sarkozy îşi paralizează diplomaţia şi îşi interzice pe viitor orice posibilitate de a mai juca rolul pompierului care stinge focul. Ranchiunoşi, liderii ruşi îl fac acum să dea înapoi. Acest contract „comercial“ înseamnă încurajarea celui mai periculos scenariu.
Să nu vorbim de vreo formă de „realism“ când, de fapt, ne aflăm în faţa obişnuitei miopii, veche de decenii, a politicii noastre externe. Ca de obicei, în ciuda cuvintelor frumoase pronunţate la umbra Porţii Brandenburg, guvernul nostru nu ţine seama de ţările care s-au eliberat de Uniunea Sovietică şi care înţeleg să rămână libere. Tocmai m-am întors de la Praga, unde am sărbătorit, cu Vaclav Havel, sfârşitul imperiului rus. Vă asigur că noii membri ai Uniunii Europene resimt o îndreptăţită aprehensiune faţă de ceea ce ei numesc, cu dezgust, „putinismul“. Nici asasinarea, la ordin, a unor jurnalişti şi avocaţi, nici opţiunea pentru războiul preventiv, votată de Duma rusă, nici şantajele exercitate de Gazprom, nici operaţiunile militare la nord, iar apoi la sud de Caucaz, nu îi liniştesc pe „vecinii apropiaţi“ ai Rusiei. Aceasta din urmă îşi reafirmă tendinţele cuceritoare şi xenofobe, cultivate în timpul ţarilor şi pe vremea comuniştilor.
Contractul „gras“ cu navele gen Mistral nu ne separă numai de prietenii noştri din Europa Centrală, el ne dezarmează şi în faţa rivalilor noştri. Boeing, concurentul firmei EADS într-o afacere de zece ori mai importantă de avioane-cisternă destinate US Airforce, va reuşi cu succes să conteste alegerea de către Congresul de la Washington a avioanelor Airbus. Ne amintim că ridicarea embargoului vânzării de arme către China, dorită de Chirac, a eşuat în faţa veto-ului Statelor Unite. „Realismul“ miop se întoarce uşor împotriva propriilor noastre interese. N-am putea oferi cu mai multă naivitate o nuia celor ce abia aşeaptă să ne altoiască.
Este regretabil faptul că preşedintele Sarkozy, „candidatul“ şi prietenul meu, care afirma că cei 200.000 de ceceni ucişi de armata rusă nu reprezintă un „detaliu“, care respingea o „«Realpolitik» prin care ne-am vinde principiile de umanitate contra unor ipotetice contracte“, pare de acum înainte mai puţin neliniştit de brutalitatea caracteristică a lui Putin. Totuşi, după ce a fost ales, el a favorizat un tratament de excepţie aplicat cecenilor care solicitau dreptul de azil. Este regretabil că prietenul meu dintotdeauna, Bernard Kouchner, alunecă de la Insula de Lumină (nava pe care chiar el a lansat-o pentru ajutorarea acelor „boatpeople“ care fugeau din Vietnamul comunist) la Mistral (o navă destinată intimidării şi pedepsirii populaţiilor nesupuse). Prietenilor le datorezi adevărul.
Astfel de schimbări de atitudine ţin de efectul „Galileo Galilei“, după numele unei piese de Brecht care analizează mutaţia pe care o suferă un intelectual luminat şi umanist transformat într-un papă autoritar, ce sfârşeşte prin a-l da pe savant pe mâna Inchiziţiei. Spectacolul dat de Berliner Ensemble ilustra procesul de anihilare a viitorului pontif sub povara apăsătoarei sale garderobe ceremoniale. Instituţia sfărâma spiritul liber. Spiritul Ministerului de Externe îl va confisca, oare, pe ministrul de Externe? Pompa preşedinţiei îi va insufla, oare, locatarului de la Palatul Elysée indiferenţa celor mari faţă de popoarele doritoare de independenţă şi de libertate, chiar dacă sunt mici şi sărace?
Este adevărat că drepturile omului nu ţin loc de politică externă. Pe acest teren, consideraţiile mai triviale trebuie să aibă ultimul cuvânt. Dar este, oare, realist să încurajezi, în loc să opreşti o autocraţie care lichidează libertatea de exprimare şi îi asasinează pe noii disidenţi, cultivând, totodată, o insondabilă corupţie (Rusia este, din acest punct de vedere, pe locul 146 în lume, la egalitate cu Zimbabwe)? Este, oare, o dovadă de inteligenţă să o ajuţi să se supraînarmeze? Este, oare, prudent să îi arunci în disperare pe cei care îşi riscă viaţa pentru a împiedica acţiunile acestui despotism new look? Este, oare, raţional să te încrezi cu totul în asigurările retorice ale unui preşedinte ca Medvedev, care are mâinile curate doar pentru că nu are mâini?
Nu este niciodată prea târziu să blochezi o idee proastă şi tulbure. Vânzarea Mistralului nu anunţă nimic bun în legătură cu puterile pe care le va deţine Înaltul Comisar pentru Politică Externă prevăzut de Tratatul de la Lisabona. Fiecare pentru sine? Tot aşa de bine i-am putea încredinţa „prietenului Lavrov“ grija de a reprezenta continentul european pe lângă domnii Obama şi Hu Jintao.
Traducere de FLORIN ŢURCANU
1. Cf. Nathalie Nougayrède, Le Monde, 16 octobre 2009.
