Pe aceeași temă
Herman van Rompuy, preşedintele Consiliului European, este un nou tip de politician: cu simţul moderaţiei, dar, în acelaşi timp, ferm, tehnocrat şi totodată un politician care nu face compromisuri în privinţa afirmării propriilor valori.
Imediat după aflarea veştii potrivit căreia Herman van Rompuy a fost ales drept preşedinte al Consiliului European cu începere de la data la care Tratatul de la Lisabona va intra în vigoare, primele comentarii care au fost făcute s-au referit la faptul că tandemul van Rompuy–Ashton (aleasă în funcţia de Înalt Reprezentant pentru Relaţii Externe) nu va reuşi să facă din Uniunea Europeană o forţă capabilă să înfrunte alte puteri globale, precum SUA sau China. Profilul conturat pentru această funcţie nou creată a fost, din punctul de vedere al opiniei publice, al unui politician cu multă experienţă, cu înalte conexiuni pe toate continentele şi care, eventual, să fi fost implicat cu succes în rezolvarea unor conflicte inter sau intrastatale.
În realitate însă, funcţia de preşedinte al Consiliului European a fost creată la iniţiativa Franţei şi Germaniei, ideea fiind făcută publică în primele luni din 2003, cu ocazia dezbaterilor din Convenţia Europeană pe marginea defunctului Tratat constituţional. Din lectura atribuţiilor asociate acestei funcţii nu reiese că s-a dorit crearea unei poziţii de şef al unui eventual Executiv unic al UE şi nici delegarea de noi atribuţii din partea statelor membre. S-a considerat, pe bună dreptate, că sistemul preşedinţiilor rotative nu mai este funcţional într-o Uniune lărgită; sistemul rotativ era gândit pentru 6 state, cu greu fiind adaptat la 27 în prezent. Nu s-a dorit crearea unei noi funcţii care să contrabalanseze puterea vreunui lider politic sau a unui stat, ci crearea unui sistem în care să existe şi ideea de reprezentare care ajută la conturarea unei mai mari legitimităţi a Uniunii în faţa propriilor cetăţeni.
Adevărata contrabalansare a puterilor acordate preşedintelui Consiliului European este dată de noile competenţe ale Înaltului Reprezentant: ambele persoane chemate să ocupe aceste funcţii trebuie să colaboreze în elaborarea politicii externe a UE. Un alt punct de convergenţă între cele două funcţii este dat de aparatul tehnic pe care îl vor avea la dispoziţie: Consiliul European dispune de mai puţin de 300 de funcţionari proprii, iar Înaltul Reprezentant va prelua funcţionarii care lucrau până în prezent pentru Javier Solana şi va trebui să aibă o viziune proprie privind înfiinţarea viitorului serviciu de acţiune externă pe care Tratatul de la Lisabona îl menţionează doar ca obiectiv.
Alegerea lui van Rompuy a fost consensuală, neexistând o competiţie cu vreun alt candidat, deşi au fost vehiculate şi alte nume înainte de desemnarea sa. Deşi Tratatul de la Lisabona instituie o nouă procedură de vot la nivelul Consiliului, aceasta - ca, de altfel, şi cea actuală - nu a fost aplicată şi în ceea ce priveşte alegerea noului preşedinte. Explicaţia este simplă: procedura de vot respectivă face imposibilă o competiţie între mai mulţi candidaţi care să aibă sprijinul unor state membre şi este concepută pentru a elimina din start orice variantă în afara consensului. Herman van Rompuy este cea mai bună decizie pe care liderii europeni o puteau lua. Profilul său corespunde mult mai bine la ceea ce UE doreşte să fie: putere şi viziune, dar, totodată, discreţie şi moderaţie. Faptul că van Rompuy nu este cunoscut la Beijing sau Washington este un avantaj, şi nu un dezavantaj: nu va fi prea curând victima prejudecăţilor şi îşi va putea impune viziunea sa despre rolul Europei în lume.
Doar cei iniţiaţi în politica belgiană cunoşteau calităţile lui van Rompuy, calităţi care, fără îndoială, vor fi de acum mai bine puse în valoare. Ministru al Bugetului în perioada 1993-1999, a reuşit ca Belgia să îndeplinească condiţiile de intrare în zona euro prin reducerea deficitului bugetar. Prim-ministru din 30 decembrie 2008 până în prezent, a pus bazele pentru ieşirea Belgiei din recesiunea economică cauzată de criza financiară globală.
A condus un guvern de largă coaliţie după o lungă perioadă de criză guvernamentală. Toate aceste succese, mai puţin cunoscute în afara graniţelor Belgiei, au fost posibile datorită felului în care van Rompuy se raportează la politică. Este un catolic convins, care deseori se retrage la abaţia Affligem din regiunea Brabant, parte a Flandrei natale. Atunci când Wilfried Martens, cunoscut creştin-democrat flamand, fondator şi preşedinte al PPE şi care a condus Internaţionala Creştin-Democrată etc., a divorţat şi s-a recăsătorit, van Rompuy a fost printre puţinii politicieni care l-au atacat în public pentru lipsă de ataşament la valorile familiei, riscându-şi poziţia în interiorul propriului partid.
Van Rompuy este absolvent al Universităţii Catolice din Leuven, specializat în filosofie şi economie aplicată şi a declarat în repetate rânduri că modelul gândirii sale economice şi politice este Sfântul Toma din Aquino. Poate că cel mai surprinzător aspect al gândirii sale pentru cei care cred într-o Europă fondată pe corectitudine politică, şi nu pe valori comune asumate şi afirmate ca atare este faptul că van Rompuy este nu numai un politician de acţiune, ci şi un gânditor politic de excepţie. La data de 19 octombrie - în perioada în care deţinea funcţia de prim-ministru -, van Rompuy găsea răgazul pentru a avea o conferinţă publică la Liège, pe marginea enciclicei papale Caritas veritate est. //
