Pe aceeași temă
Foștii și, probabil, viitorii guvernanți proeuropeni de la Chișinău au încasat o lecție foarte severă, dar nu credem că vor trage învățămintele de rigoare. Mai degrabă, cetățenii au căpătat șansa de a valorifica următorii patru ani pentru a determina clasa politică să se apuce de reforme, nu doar să vorbească despre ele.
Primul meu gând și al multora, după ce am contemplat, consternat, primele rezultate ale alegerilor parlamentare din 30 noiembrie, a fost că trăim o catastrofă. Că ne întoarcem sub lințoliul URSS, că praful s-a ales din toate speranțele noastre europene. Apoi am urmărit, cu febrilitate, modificarea cifrelor electorale, creșterea lentă a partidelor proeuropene și scăderea comuniștilor și, puțin-foarte puțin, de la Partidul Socialiștilor lui Dodon – câștigătorul-surpriză al alegerilor. La momentul procesării a 99% din procesele verbale, grila partidelor arăta în felul următor: PSRM – 21,57%; PLDM – 19,32%; PCRM – 17,82%; PD - 15,75%; PL – 9,43%; PCR – 4,99%. Voturile din diaspora (occidentală) urmau să mai ridice ușor scorul partidelor proeuropene, ajungându-se la 55 de mandate pentru Alianța pentru Integrare Europeană și la 46 pentru stânga prorusă.
Despre vot și organizarea alegerilor
Rata de participare a fost de 55,86%. Mai mică cu aproape 10% față de alegerile precedente din 2010. Procentele pe care le-ar fi putut acumula partidul Patria al lui Renato Usatîi – eliminat din cursă cu trei zile înaintea scrutinului – au migrat spre Dodon, adică stânga își conservă grosso modo ponderea politică în Moldova. E ușor de intuit că absenteiștii provin mai degrabă din tabăra proeuropenilor.
Deși situat pentru prima dată înaintea comuniștilor care și-au înjumătățit scorul (în 2010 aceștia obținuseră 42 de mandate), PLDM a pierdut 8 locuri în parlament față scrutinul din 2010. Se poate vorbi, desigur, de o erodare firească la guvernare, numai că unul dintre factorii principali ai acestei scăderi a fost demonizarea lui Vlad Filat, fostul premier și președintele partidului, în care a „tras” o armată întreagă de mercenari de presă și pe rețelele online.
Scrutinul de duminică a avut deficiențe la nivelul organizării, care însă, se pare, nu au influențat rezultatele finale. Lipsa exit-poll-urilor ne-a obligat să așteptăm cu sufletul la gură primele rezultate parțiale ale numărătorii voturilor abia după ora 23.00. De altfel, chiar dacă s-ar fi organizat, exit-poll-urile ar fi fost irelevante – o știm din experiența alegerilor trecute. Moldovenii nu sunt sinceri. E o teamă în ei și obișnuința unui comportament duplicitar, ambiguu, ambivalent, devenit o constantă psihologică, după atâtea ocupații și schimbări de regim în ultimii 200 de ani.
Marele rateu organizatoric pe 30 noiembrie a fost registrul electronic al alegătorilor, menit să consemneze CNP-ul alegătorilor pentru a preveni votul multiplu. În pofida testărilor reușite înaintea scrutinului, serverul Comisiei Electorale Centrale a fost blocat câteva ore bune. Alte nereguli se înscriu în marja obișnuită: neaplicarea ștampilei „votat” în buletine la ieșirea din cabină, agitație electorală în preajma secțiilor de vot, autobuze cu „turiști electorali” ș.a.
Pe 30 noiembrie a fost și nu a fost un vot geopolitic, deși Republica Moldova rămâne o societate divizată între Est și Vest. Dar sărăcia, lipsa locurilor de muncă, justiția teleghidată politic – toate acestea au contat mai mult în formularea opțiunilor de vot decât invocarea „destinului”, „valorilor naționale”, a „apartenenței de civilizație”. Guvernarea a pus accentul pe proiectele de infrastructură și pe circulația fără vize – realizări importante ale ultimilor doi ani ani, dar care vizează mai degrabă perspectiva, nu se reflectă în buzunarul cetățeanului. Oamenii au mai fost ostilizați și de numeroasele scandaluri de corupție. Acestea au fost amplificate și de unele posturi TV (cu formațiuni politice arondate lor, care nu au mai ajuns în parlament). Discursul virulent antioligarhic – nediferențiat și lipsit de nuanțe - a contribuit la creșterea numărului de indeciși, la sporirea confuziei și apatiei, de care a profitat stânga prorusă radicală.
O altă observație: războiul Rusiei în Ucraina, amenințările la adresa securității naționale nu au influențat prea mult opțiunile alegătorilor. Și nici măcar votul masiv prooccidental al ucrainenilor la alegerile din octombrie curent. A fost o zonă în care politicienii din coaliție ar fi putut puncta mai mult, dar s-au lăsat timorați (dar și asaltați de calcule „pragmatice”, unii dintre ei) în fața Moscovei, încercând să diminueze impactul cascadei de embargouri rusești, fără a ostiliza și mai mult Rusia. Apoi: proasta mobilizare a basarabenilor din România – cu ei nu s-a lucrat mai deloc. Ar fi trebuit să existe o evidență cât mai fidelă a acestui electorat și responsabili cu mobilizarea în campusurile universitare. Prin contrast, busculada de la secția de vot organizată în incinta Ambasadei Moldovei la Moscova a avut darul să ne provoace neliniști. E clar că opțiunile basarabenilor din Rusia au fost determinate de interesul de a-și păstra locurile de muncă, de a nu fi expulzați – un subiect exploatat puternic de partidul lui Dodon și de un alt concurent prorus: Blocul pentru Uniunea Vamală al lui Victor Șelin, rămas pe dinafară.
Câteva concluzii
Foștii și, probabil, viitorii guvernanți proeuropeni de la Chișinău au încasat o lecție foarte severă, dar nu credem că vor trage învățămintele de rigoare. Mai degrabă, cetățenii au căpătat șansa de a valorifica următorii patru ani pentru a determina clasa politică să se apuce de reforme, nu doar să vorbească despre ele.
În ce privește relația București și Chișinău, constatarea e simplă: e nevoie de o prezență mai puternică – mediatică, economică și culturală – a României în Republica Moldova, e nevoie de finalizarea proiectelor de infrastructură începute. România va trebui să învețe să-și lărgească baza de simpatie în stânga Prutului, să lucreze și cu cei care nu o prea iubesc, dar care ar fi favorabili orientării proeuropene. Acestea sunt datele de pe teren și nimeni nu mai are voie să le ignore.
Alegerea lui Klaus Iohannis a venit la momentul potrivit nu numai pentru România, ci și pentru o nouă relație cu Basarabia. Se vor face, probabil, mai puține declarații de înfrățire, în schimb – să sperăm – vor urma mai multe fapte care să aducă Republica Moldova alături de România și de Uniunea Europeană.